În pelerinajul din Ţara Sfântă, din 2016, Cuviosul avea la el câteva sute de ruble pe care, cel mai probabil, le primise de la cineva. Timp de o săptămână, ne tot spunea că are câteva sute de ruble, cu care va face cinste cu bericică la tot autocarul!
Ajungând pe Muntele Tabor, acolo unde erau şi câteva măicuțe rusoaice, Cuvioşelu’ (aşa îi spuneam eu) a vrut să schimbe respectivele ruble, dar nu mică ne-a fost uimirea să aflăm că ele nu valorau prea mult, așa că a primit bănuții de schimb pentru ele, dar şi rublele i-au rămas în continuare…
Mergând într-una dintre zile la mormântul Maicii Domnului, lângă cetatea Ierusalimului, Cuviosul ne-a făcut atenţi că va oferi rublele în dar, unei persoane. Imediat ce am ieșit din biserică pentru a ajunge pe platforma din fața ei, în partea dreaptă ne aştepta un cerșetor orb. Cuviosul i-a înmânat rublele, de milostenie, doar că, ce să vezi? Nevăzătorul parcă a „căpătat vedere” şi a început să strige în urma lui, întrebându-l ce poate să facă cu acei bani?
Eram pentru prima dată în Ţara Sfântă şi fiind profund impresionată de tot ceea ce vedeam şi de tot ceea ce simțeam, îmi doream în mod desăvârșit să le pot aduce bucuria pe care o trăiam acolo şi celor de acasă. Ajungând într-una dintre zile la Piatra Ungerii şi simțind un miros minunat de mir, mi-am pus în gând să le cumpăr şi celor de acasă eșarfe din bazarul cetății, pe care să le ating de Piatră şi apoi să le împachetez în punguțe de plastic, pentru a păstra mirosul până acasă.
Pe lângă aceasta, aș fi vrut ca darul să fie însoțit şi de câte un metanier de tip brățară sau de o iconiță. Mi-am zis că trebuie să purced la fapte şi să achiziționez cele planificate, doar că, surpriză: ori de câte ori mă pregăteam să cumpăr câte ceva, în preajmă apărea Cuvioşelu’, care-mi spunea: „Dar chiar este nevoie, dragă? Dar chiar nu au de nici unele? Dar are vreun rost?”. Auzind aceste cuvinte, mi-am zis că trebuie să-l ascult şi, atunci, nu am cumpărat nimic.
Prin Ierusalim, Cuviosul continua să-mi spună că nu este nevoie să cumpăr nimic… Ei bine, vă dați seama că eram tristă căci, în sinea mea, mă gândeam: „Cum voi putea să merg acasă şi să nu le duc nimic celor dragi? Cum să nu le aduc măcar o mică bucurie? Dar dacă dânsul așa zice să facem, atunci trebuie să fac ascultare şi răbdare!”. Cert este că până în ultima seară nu am cumpărat nimic.
În ultima noapte în Ţara Sfântă, ne făceam bagajele şi eu constatam cu uimire că aveam mai puţine bagaje decât atunci când venisem. Cuvioşelu’ mă cheamă în dormitor, acolo unde dormea împreună cu soțul meu, şi, sub pretextul că ar vrea să-i dau un portofel „drept”, dacă aş avea aşa ceva, începe şi varsă toată plăsuţa dânsului (de altfel, singurul său bagaj era o plăsuţă pe care o înnoda cu noduri „călugărești” şi fără de care nu pleca niciunde). Uimire… Dintr-o dată, în faţa mea apar: iconițe, cruciulițe, miruri, metaniere, lumânări etc. Văzându-mi nedumerirea, îmi spune cald: „Cuvioșia ta le poți duce acasă, dragă, celor dragi, pentru a se bucura şi dânșii de Ţara Sfântă!”.
Erau daruri pe care dânsul le primise în respectivul pelerinaj de la cei pe care-i întâlnise şi pe care dorea să le împartă cu ceilalți oameni. Răbdare, iar la final bucurie!
Liliana Curcea,
Craiova
