Anii au zburat, ne-am căsătorit şi ne-am stabilit în Sibiu. După ce s-au născut prima şi a doua fetiţă şi au mai crescut puţin, ne-am dus cu ele până la Mănăstirea Hurezi. La vecernia din acea zi de vară, stăteam cu fetiţele în curtea mănăstirii, ca să nu deranjeze slujba. Cine îşi face apariţia? Părintele Gherontie! Iese din biserică şi, frecându-şi mâinile de bucurie, mă întreabă : „Ioai, dragă, amândouă sunt ale dumitale?”. „Daaa!”, răspund eu mirată că îl întâlnesc din nou. Le priveşte când pe una când pe alta şi, deodată, vine să o gâdile pe fetiţa cea mare, care, văzând că şi-a găsit tovarăş de joacă, începe să râdă în hohote şi să alerge prin curte, iar dânsul după ea. Cea mică se prinsese de fusta mea şi privea speriată. După câteva minute, Părintele reintră în biserică să se roage. Nu zăboveşte mult, că iese din nou şi mă întreabă: „Unde e comica mea, unde e comica mea?”. I-o arăt cu degetul, fuge spre ea şi iar începe „hârjoneala”. M-a surprins, ce-i drept, şi de această dată atitudinea dânsului, mai ales că slujba nu se terminase, şi chiar mi-a încolţit gândul: „Ce rugăciune o mai fi şi asta la părintele, întreruptă de joaca cu copiii?”. După încheierea vecerniei, după ce a ieşit lumea din biserică, am mai zăbovit în curte de vorbă cu maicile şi cunoscuţii. Când am rămas singuri, doar eu cu soţul şi cu fetiţele, gata să plecăm spre cameră, a ieşit din biserică şi părintele Gherontie şi, venind repede spre noi, ne-a transmis, fără nicio introducere, câteva cuvinte privitor la viitorul copiilor noştri, cuvinte pe care le păstrăm cu grijă în taina sufletelor noastre.
La scurt timp, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu încă o fetiţă. În vara următoare, m-am dus cu toate trei la un sfânt maslu, care se ţinea în curtea bisericii de pe bulevardul Mihai Viteazul din Sibiu. Cele mari, în vârstă de 3 şi 5 ani, se ţineau de o parte şi de alta a căruciorului în care stătea cea mică. Slujba era pe sfârşite şi foarte multă lume se adunase în curte la miruit. Din spatele meu apare ca un meteorit părintele Gherontie, exclamând bucuros: „Ioai, dragă, ce drăguţe sunt!”. Asta da surpriză! Era prima dată când ne reîntâlneam după momentul din faţa bisericii Mănăstirii Hurezi. S-a aşezat în genunchi lângă cărucior şi a început să se roage: „Dă, Doamne, să ajungă muceniţe!”. Eu m-am speriat aşa de tare când am auzit cuvântul „muceniţe”, că mi-a scăpat un „Doamne, fereşte!”, de parcă atunci se împlinea rugăciunea lui. M-am uitat la ele cât erau de micuţe şi de drăgălaşe şi mi s-a strâns inima, iar Cuviosul s-a uitat din nou la mine şi a rectificat: „Dacă nu muceniţe, măcar uceniţe! Să fie uceniţele Tale!”. Imediat m-am liniştit şi am zis: „Aşa da!”.
Aşa să dea Domnul ca, pentru rugăciunile Cuviosului Gherontie, să fim toţi şi toate ucenicii şi uceniţele Lui şi, dacă va fi nevoie, să-L mărturisim chiar cu preţul vieţii!
Lect.univ.dr. Maria Oprea,
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
