Despre milosteniile săvârşite de Cuviosul n-am ştiut aproape nimic, până ce nu am aflat din primele două cărţi apărute după plecarea sa din această lume. Aş avea totuşi de amintit două întâmplări mărunte în legătură cu inima sa milostivă. Într-o zi foarte friguroasă, Cuviosul a sosit la noi având capul descoperit. A doua zi dimineaţa, când a plecat, i-am dat un fes, ca să-şi acopere capul. L-a luat, mi-a mulţumit, însă nu după multă vreme a trecut iarăşi pe la noi, dar tot cu capul descoperit. L-am întrebat unde e fesul pe care i l-am dat, la care el, cu o voce dulce, zâmbind şi privindu-mă foarte atent, mi-a răspuns: „Ioai, dragă, a trebuit să-l dau la un sărac, că-i era frig!”.
Fără a reţine cu exactitate timpul scurs de la întâmplarea cu fesul, îmi amintesc că ne-a vizitat Cuviosul tot pe o vreme friguroasă, având pe el doar o cămaşă, peste o flanelă. Dimineaţa, la plecare, i-am dăruit un jerseu, avertizându-l că, dacă revine fără el, n-o să-i mai dau nimic. Mi-a promis că aşa va face. Istoria însă s-a repetat: după un timp, s-a întors fără jerseu. Şi de data asta l-am certat, întrebându-l ce a făcut cu el. Cuviosul, precum un copil prins de părinţi că a făcut un lucru nepermis de ei, şi-a cerut iertare, cu cuvinte asemănătoare: „Ioai, dragă, am întâlnit un sărac care tremura şi a trebuit să i-l dau lui!”.
Din cauza învârtoşării inimii mele, nu am priceput atunci semnificaţia lecţiei predate de Cuviosul prin a oferi altora cele două obiecte de îmbrăcăminte primite, el considerându-i mai lipsiţi, mai amărâţi ca el. Voia, cred, să-mi spună (fără cuvinte) că sunt atâţia săraci care au nevoie de îmbrăcăminte şi de bani, iar la noi în casă erau destule lucruri care ne prisoseau (fără însă a ne da inima ghes să le dăruim celor amărâţi), pe când Cuviosul îşi dădea şi haina de pe el, din milă şi iubire faţă de aproapele lipsit.
Acum, după ce am aflat că părintele Gherontie a fost într-adevăr om al lui Dumnezeu, ascunzând sub masca nebuniei pentru Hristos virtuţi nebănuite şi dintre cele mai alese, regret enorm că nu l-am cunoscut ca atare, că Domnul, din cauza patimilor mele multe şi grele, nu mi-a descoperit adevăratul chip al Cuviosului.
Dacă nu l-aş fi tratat ca pe un amărât oarecare, care suferea şi de anumite deficienţe, şi dacă aş fi luat aminte la toate vorbele sale pline de tâlc şi de învăţăminte pentru noi, poate că s-ar fi adunat material pentru încă un volum despre Cuviosul… Din nefericire, mintea noastră nu le-a înregistrat şi le-am uitat într-o proporţie covârşitoare.
Ca încheiere…
Câteva concluzii ar fi, cred, binevenite, chit că s-au pronunţat o sumedenie de creştini asupra profilului moral-religios al părintelui Gherontie.
Aş invoca, mai întâi, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt.” (I Corinteni 1, 27-28).
Ei bine, aici se încadrează perfect Cuviosul însă, la fel de bine, poate fi plasat şi în cele care urmează: „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim […]. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor.” (I Corinteni 4, 10-13). La fel, textul de la proorocul Isaia: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul Meu!” (Isaia 66, 2).
Cât despre cele nouă Fericiri, am încredinţarea că Mântuitorul l-a învrednicit să guste din toate încă din această viaţă trecătoare, rămânând să se îndestuleze veşnic din roadele lor, căci cu adevărat a flămânzit şi a însetat.
Cuviosul a purtat cu cinste greaua cruce a nebuniei pentru Hristos, pe care a purtat-o liber şi cu bucurie, şi nu mă îndoiesc că, dacă Dumnezeu ar fi binevoit, el şi-ar fi vărsat cu mare bucurie sângele, alergând într-acolo ca la un minunat ospăţ duhovnicesc! Am îndrăznit să fac această afirmaţie întrucât Cuviosul, prin tot ce a propovăduit, prin tot ce a înfăptuit pentru sufletul său şi pentru aproapele, a dovedit că L-a iubit pe Dumnezeu din tot cugetul, din toată inima, din toată vârtutea, din tot sufletul său, iar pe aproapele l-a iubit ca pe sine însuşi (poate chiar mai mult decât pe sine!). Or, dacă aşa stau lucrurile, a împlinit toată Legea şi Proorocii.
Cuvioase părinte Gherontie, te rog eu, pătimaşul şi păcătosul, să mă ierţi pentru că m-am purtat aşa de urât şi de nedemn pentru un creştin, pentru că m-am smintit întru spusele, gesturile şi comportarea ta atât de ciudate şi nefamiliare mie!
Prof. Ion Oprea,
Râmnicu Vâlcea
