„Era în vara anului 2004. La Schit era găzduit un grup de tineri din Bucureşti, băieţi şi fete, unii dintre ei fiind în căutare de loc pentru a intra în monahism.
Într-o seară, la încheierea slujbei de Vecernie care s-a săvârşit în biserica veche a Schitului, am cântat cântările obişnuite la icoana Maicii Domnului după care l-am întrebat pe Cuviosul ce ar mai vrea el sa-i mai cântăm Maicii Domnului, pentru că ştiam dragostea şi evlavia lui faţă de Stăpâna Îngerilor.
Dorinţa lui a fost să cântăm un axion.
Ne-am strâns cu toate la strană şi am început să cântăm. Eram concentrate la cuvintele cântării. Cuviosul s-a aşezat în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului de pe catapeteasmă, rugându-se când cu mâinile ridicate, când plecând capul la pământ.
La sfârşitul cântării, toate am pornit spre ieşire când un tânăr din grupul venit la mănăstire s-a apropiat de mine şi m-a făcut atentă să mă uit la candela de la icoana Maicii Domnului cum se leagănă. Ne-am oprit toate şi ne-am minunat cum, într-adevăr, candela se legăna într-un ritm foarte plăcut.
Noi nu am observat cum a început să se legene de la început, fiind preocupate cu textul cântării, dar acel tânăr ne-a spus că imediat ce am început să cântăm, iar Cuviosul şi-a ridicat mâinile la rugăciune, candela a început să se mişte ca şi cum ar fi primit un imbold foarte puternic, mişcându-se în acelaşi ritm până la finalul cântării.
Primul lui gând a fost că s-ar putea să fie curent, dar nu era niciun geam deschis şi nicio uşă. Toate erau de fapt adieri ale harului dăruite de Maica Domnului pentru plăcutul său Cuviosul Gherontie.
Acel tânăr este azi ieromonah.” (monahia S.)
