Aveam o ispită foarte mare. Ştiam că vine Cuviosul la mănăstire şi mi-am zis că fac tot posibilul să merg şi să discut personal cu dânsul. Când a apărut, am văzut că era, ca de obicei, înconjurat de maici, dar şi de călugări. Nu aveai nicio şansă să îi spui ceva în particular. Atâta m-am chinuit să ajung la el: în azil, sus, jos, dar fără nicio şansă şi eram foarte mâhnită.
La un moment dat, dânsul cobora de la azil pe partea dreaptă, dar nu era singur. Am urcat repede pe terasa de la azil şi am zis foarte disperată: „Dacă eşti cu adevărat nebun pentru Hristos, e clar că tu ai văzut ispita mea, dar dă-mi un semn, ca să mă liniştesc! Uită-te în sus!”. În acel moment, Cuviosul a luat o piatră şi, ca să nu priceapă ceilalţi că se uită la mine, a aruncat-o în sus! În acel moment ispita a dispărut! Stările nu se pot exprima în cuvinte. Atunci am simţit că zbor de bucurie! Nu mi-a mai trebuit nimic şi de atunci nu am mai insistat să vorbesc cu el. Am simţit clar că el ştie tot şi dacă este să îţi spună ceva, îţi spune! Pentru mine a fost cel mai mare semn al sfinţeniei Cuviosului! Erau unii care se îndoiau de el, dar pentru mine, din acel moment, totul a fost clar…
Monahia S.,
Mănăstirea Paltin, Petru Vodă
