Cuviosul Gherontie a intrat de câțiva ani în obștea noastră, în special prin cărțile care le-am citit, prin mărturiile altor oameni, dar și prin ajutorul pe care l-am primit în urma rugăciunii către el. Chiar povesteam câteodată și cu cel care ne-a fost stareț timp de 12 ani, Părintele Nicolae Moldovan, despre faptul că nu țin minte să-l fi cunoscut pe Cuviosul la mănăstirea noastră, dar Părintele Nicolae îmi spunea totuși că își amintește de chipul său în marea de oameni de la hram. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut și totodată cred că îmi pare și bine, căci poate l-aș fi crezut altfel decât îl cred acum, făcând referire la comportamentul sfinției sale și cred că l-aș fi judecat.
De fiecare dată ne bucurăm când primim câte ceva de la mormântul lui (în special bomboanele) pe care le împărțim între noi, monahii, dar le dăm și celor care au evlavie la dânsul. Prin toate aceste lucruri, atât cel care ne-a fost stareț atâta timp, Părintele Nicolae, cât și noi, monahii, îl simțim tot mai prezent în viața noastră monahală pe Cuviosul Gherontie.
Ne-am bucurat mult de povățuirea duhovnicească pe care ne-a dăruit-o Părintele Nicolae atâta timp cât am fost lângă dânsul, iar povețele sale rămân întipărite în noi. De fapt, sfinția sa, alături de alți foști stareți ai mănăstirii noastre, ne-au format pentru viața în Hristos și pentru acestea le suntem profund recunoscători.
Vine însă o zi, pentru obștea noastră, când ziua și soarele care au răsărit nu au mai fost o bucurie. O zi care nu credeam să o prind, cel puțin nu atât de curând. O zi de profundă suferință, în primul rând pentru obștea mănăstirii noastre, dar și pentru mulți cunoscuți ai acestei vechi vetre monahale. Cum de altfel toată lumea a aflat, în ultima zi a lunii octombrie, 2024, părintele nostru stareț, Arhimandritul Nicolae Moldovan, în timp ce în biserică încă se săvârșea Sfânta Liturghie, se mută din această viață pământească la cea cerească, lăsând în urmă atâta gol în sufletele noastre și atâtea lacrimi… Și a fost firesc să fie așa, pentru că l-am iubit foarte mult, și unde este multă iubire este și multă durere, atunci când cel iubit, cel care te-a crescut pentru Hristos pleacă de lângă tine, așa cum de altfel spune și Sfântul Siluan Athonitul.
Și totuși, Dumnezeu nu ne-a lăsat fără mângâiere. O dată ce trupul părintelui stareț Nicolae a fost pus în biserică și în timp ce ne pregăteam pentru a-l prohodi, apare în biserica mănăstirii noastre un grup numeros de pelerini, având în mijlocul lor doi preoți. Am aflat imediat că vin de la Tismana. Nu îmi venea să cred acest lucru. Cum s-a putut întâmpla să fie ei chiar în acel moment în biserica noastră? De fapt mi-am dat repede seama că Cuviosul Gherontie nu ne-a părăsit și prin acei pelerini și preoți îl simțeam foarte prezent printre noi. Nici nu se putea o altă mângâiere mai mare din partea lui, pentru noi, parcă răspunzând în modul lui specific la dragostea care o avem către el.
Pe tot parcursul slujbei de prohodire, din acea zi de sfârșit de octombrie, l-am simțit prezent pe Cuviosul Gherontie care ne-a mângâiat, ne-a întărit sufletește și ne-a arătat că nu ne părăsește. De altfel, la finalul slujbei de pomenire, părintele exarh Dumitru Cobzaru a evocat pe lângă personalitatea Părintelui Nicolae și pe cea a Cuviosului Gherontie, cu care a petrecut împreună timp de câteva luni bune la Mănăstirea „Sfântului Ioan Botezătorul”, de la marginea orașului Alba Iulia. Și iată că nimic nu este întâmplător. Sfinții răspund la dragoste tot cu dragoste și ne arată și ne încredințează de mijlocirea și mângâierea lor.
Chiar dacă au urmat zile de o profundă durere, totuși, o dată cu această întâmplare a „prezenței” Cuviosului în obștea noastră, am rămas și cu o bucurie în sufletul meu. Întâmplarea face – dacă poți să o numești întâmplare, căci în viața noastră toate vin prin grija lui Dumnezeu – că înainte de acest trist eveniment, să primesc de la cineva care a făcut un pelerinaj la Mănăstirea Tismana ultimul volum (al 7-lea) cu mărturii despre Cuviosul nostru iubit.
Am început chiar să citesc câteva pagini înainte de plecarea părintelui stareț dintre noi, pagini care mi-au adus multă bucurie în suflet, dar odată cu tristul eveniment și pe toată perioada celor 40 de zile de doliu, nu am putut să mă apropii de carte. Ba chiar nu am mai găsit-o. Parcă a plecat într-un mod ghiduș de lângă mine, căci nu puțin am căutat-o. Am găsit-o după ce sufletul meu s-a mai întremat, iar bucuria regăsirii a fost pe măsură.
Am început din nou să citesc frumoasele lecturi și de mult folos duhovnicesc, mărturiile atâtor oameni despre ajutorul minunat al Cuviosului Gherontie în viața lor. Odată cu citirea, am început din nou să mă bucur sufletește de prezența Cuviosului în viața noastră și că avem un mare mijlocitor la Dumnezeu în aceste timpuri parcă tot mai grele.
De altfel, Dumnezeu știe ce face! Nu lasă turma Sa nemângâiată. Știe cum să o mângâie și să o întărească. Sfinții Lui împreună cu Maica Domnului nu ne părăsesc, ci răspund prezent atunci când îi chemăm în rugăciunile noastre.
Dar să revin la ceea ce spuneam un pic mai sus. Odată cu citirea mărturiilor din cartea Cuviosului, îmi tot venea un gând care nu îmi dădea pace. Acela de a da mărturie despre mângâierea primită în obștea noastră din partea Cuviosului în acea zi de mare încercare din viața noastră. Și acest gând nu mi-a dat pace până când m-am hotărât să-l întreb pe noul nostru stareț, părintele arhimandrit Iustin Miron, dacă îmi dă binecuvântare de a da și eu o mărturie despre ajutorul Cuviosului.
Părintele stareț mi-a dat cu multă bucurie binecuvântare pentru aceasta, căci și sfinția sa crede cu mare tărie că Cuviosul Gherontie se află în ceata sfinților și îl are la mare evlavie în sufletul său. Odată primită această binecuvântare, am așternut și eu această mărturie pentru a încredința încă o dată de sfințenia Cuviosului Gherontie și de grabnicul său ajutor.
Protos. Pantelimon Mocan,
Mănăstirea Nicula
