Am venit la Mănăstirea Sărăcineşti din 1946, apoi am mers la Mănăstirea Râmeţ, unde am fost călugărită în 6 mai 1956, primind numele Sfântului Ghelasie. Am revenit apoi aici, până la Decretul 410 din 1959, care i-a scos pe călugării tineri din mănăstire.
După o perioadă de pribegie, prin 1962, am ajuns ca angajată la reşedinţa Episcopiei Râmnicului. În timpul păstoririi vrednicului de pomenire arhiepiscop Gherasim Cristea, am primit ca ascultare şi palatul arhiepiscopiei. Aici l-am găzduit de mai multe ori pe Cuviosul Gherontie, că aveam câteva camere, jos la parter. Era după Revoluție. Eu nu ştiam cine este, nici cum îl cheamă, că nu vorbea despre asta.
Într-una din zile, l-am văzut pe un hol, culcat pe o masă, ghemuit de frig. Era îmbrăcat cam subţire şi afară era un ger cumplit. M-am dus la el şi i-am spus: „Nene, haideţi că vă primesc eu acolo la mine, la arhondaric!”. M-a întrebat: „Da? Mă primeşti?”. „Cu tot dragul, dacă am venit să vă chem!”. L-am întrebat dacă vrea să mănânce ceva. Era de dulce. Mi-a zis: „Să-mi dai nişte lapte, brânză, ouă, să nu-mi dai carne!”. I-am făcut nişte ochiuri şi i-am pus masa cu mai multe mâncăruri. Eu aveam şi beciul în grijă şi erau pe jos nişte sticle cu vin. După ce a mâncat, m-a întrebat: „Da’ un pahar de vin îmi dai?”. I-am turnat vin într-un pahar, apoi mi-a mai cerut unul. I-am mai turnat un pahar, că era un vin foarte bun, dar nu l-am judecat. A fost singura dată când mi-a cerut vin.
După ce a mâncat, l-am condus la cameră. A două zi, dimineața, a mulţumit şi a plecat. Nu ştiu unde a stat, cum a dormit: nu era niciun cearceaf deranjat, niciun pic de mizerie sau apă, nici în baie, nici în cameră. Dacă am văzut că a fost cu atâta bun-simţ, l-am primit de mai multe ori. Aveam un loc secret unde ţineam cheia şi i l-am arătat, dar niciodată nu a venit în lipsa mea. Când venea, suna la uşă, iar dimineața pleca fără să mănânce ceva.
Nu stătea mai multe zile. Venea şi pleca, iar peste zi se ducea prin oraş, nu ştiu unde, şi venea doar seara la slujbă. Maica Filofteia, care vindea la lumânări, îl vedea mai mult în biserică cum se ruga şi zicea: „Preasfântă, Preasfântă, Preasfântă, uite…”. Stătea cu mâinile în sus şi cât timp se ruga nu le lăsa în jos. Apoi se închina şi iar se ruga, dar şoptit, nu cu voce tare! Îl auzeam şi eu de multe ori cum se ruga la Preasfânta Treime, la Maica Domnului, la toţi sfinţii, pe care îi pomenea. De la el am învăţat şi eu să mă rog la mai mulţi sfinţi, să îi pomenesc cu numele.
Încet-încet mi-a intrat la suflet. Îmi era drag când îl vedeam aşa de curat şi la suflet, şi la trup. Îl iubeam aşa într-un duh curat. Atâta mă foloseam de rugăciunea lui! Se ruga profund! Eu cred că el, când se ruga la Maica Domnului, o vedea şi îi spunea: „Preasfântă…, Preasfântă…, Preasfântă…”! Se cucerea aşa, de lucrurile sfinte şi avea o faţă veselă şi senină! Şi vorba îi era plină de bunătate, vorbea frumos cu noi… Dar şi trupul îi era curat! Venea cu haine curate, întotdeauna civil, cu capul descoperit, chiar şi iarna. Niciodată nu l-am văzut cu ceva pe cap. Mereu mă gândeam, cum poate un om ca el, un om sărac, un cerşetor care n-are casă, n-are masă, să umble aşa de curat, să nu miroase, deşi umbla atâta şi transpira şi nu avea haine de schimb!
L-am primit ca pe un cerşetor, ca pe un sărac, dar acum mă rog la Părintele Gherontie! Nu mi-am bătut joc de el. I-am dat mâncare bună: ce mâncam noi, aia îi dădeam şi lui. Am mai observat că nu mânca decât ce îi puneam eu în farfurie, nu îşi lua singur. Mânca frumos, delicat, vorbea puţin la masă, doar m-a întrebat cum mă cheamă, ca să mă pomenească. Dacă îl întrebai prea multe, începea să facă nişte gesturi, aşa, ca să schimbe vorba. El era într-un duh de rugăciune, pe care nu voia să îl piardă. Avea ceva, nu ştiu cum să vă spun… îmi ardea inima în mine, de bunătatea lui, de curăţenia lui…
Nu îl prea băga nimeni în seamă. Dacă vedea că cineva se uită mai mult la el, începea să facă nişte gesturi. Să vă spun… eram cu sora Daniela, ce l-a văzut cum se roagă şi şi-a dat seama de nevoinţa lui şi de înălțimea lui duhovnicească, şi mi-a zis: „Vedeţi? Omul ăsta e adânc! Omul ăsta nu e ce se arată!”. S-a întors, a privit-o şi imediat a plecat de acolo. A evitat-o apoi, pentru că l-a vădit!
Eu am observat că, după ce l-am primit, toate au început să îmi meargă mai bine. Lucram mai mult, aveam putere mai mare, treceam prin toate: lucrul la arhondaric, la musafiri, la gospodărie, la mulsul vacilor, la beci, la stupi… Lucrurile astea le-am simţit, dar nu ştiam de unde am atâta putere. Acuma, mi-am dat seama că Cuviosul mijlocea pentru mine.
Am aflat târziu, de la părintele Sebastian, care a fost cu dânsul în Ţara Sfântă, mai multe despre viaţa lui. Mi-e aşa de drag, în toată seara îi citesc Acatistul. În fiecare noapte, după rugăciune, îi fac metanie, îi sărut mâna şi mă simt veselă şi liniştită! Am fost la mormântul lui şi i-am îmbrăţişat crucea!
Monahia Gelasia,
Mănăstirea Sărăcineşti
