Cuviosul, deşi ştia tot ce am pe suflet, îmi spunea când mă vedea că am ispite: „Hai, dragă, vino să îmi spui! Da’ spune-mi tot!”.
La nici o jumătate de an după ce a trecut la Domnul, am început să îl visez. Eram din nou într-o mare tulburare, dar nu am spus nimănui, ca să nu îngreunez pe alţii cu problemele mele. M-am culcat într-o seară amărâtă, necăjită, cătrănită şi îl visez pe Cuviosul că vine la mine şi îmi spune: „Ioai, dragă! Da’ ce ai, dragă?” „Sunt amărâtă!” „Da’ de ce nu îmi spui? De ce nu îmi spui? Hai, spune-mi!”. Şi i-am povestit în vis tot şi după aceea mi-a spus: „Aşa vreau să îmi spui! Să îmi spui tot!”.
Şi de atunci, de fiecare dată îi spun ce am pe suflet, pentru care sufăr. Nu trebuie neapărat să merg la mormânt, dar sunt cu gândul la el. Îi spun direct, indiferent unde sunt la ascultare, vorbesc cu el ca şi când era în viaţă. Întotdeauna se uşurează situaţia când îi cer ceva peste care nu pot trece fără ajutor! Mai trebuie să ducem şi noi povara, că nu trebuie toată ziua plânsete şi ofuri…!
Monahia Daniela,
Mănăstirea Tismana
