Noi nu ne-am apucat imediat de citit, dar una din surorile din mănăstire trebuia să stea în Basarabia şase luni (fiind basarabeancă, depășise termenul de ședere în România și primise interdicție de a mai intra în țară timp de şase luni), așa că noi, ca mângâiere, îi mai trimiteam cărți să citească în timpul acesta. După întâmplarea cu tata, i-am trimis cărțile Cuviosului. Și de aici începe lucrarea Cuviosului în obștea noastră…
Pentru a putea să își facă permis de ședere în România, avea nevoie de viză de la Chișinău, pe care, din cauza interdicției, i-au respins-o. Am avut ceva emoții, dar am așteptat să treacă perioada de interdicție, a depus din nou actele pentru viză… și așteptam. Din ce i s-a spus, ar fi trebuit să dureze aproximativ o lună. A început să facă în fiecare zi Acatistul Cuviosului și, în două săptămâni, a venit răspunsul. Și nu doar că a venit mai repede, dar în dimineața în care a aflat răspunsul i-a trimis Cuviosul și mașină cu care să vină direct, până la mănăstire. Seara era deja acasă.
Anul acesta, când trebuia să îşi prelungească permisul de ședere, a apelat din nou la ajutorul Cuviosului, pentru că se afla din nou într-o situație limită. Dosarul trebuie depus cu o lună înainte, dar nu știa că trebuie făcută programare online pentru a-l depune, cu încă o lună înainte. Adică, practic, cu două luni înainte.
Ei bine, sora noastră era acolo cu o lună înainte să expire permisul, așa cum i-au spus anul trecut, însă fără programarea online (de care nu știa). Doar că acolo erau mulţi oameni cu programare. Era practic imposibil să o poată primi și nici vorbă să încerce atunci să facă programare… ar mai fi durat încă o lună, iar ei i-ar fi expirat din nou timpul de ședere și ar fi primit din nou interdicție. Dar surioara noastră făcuse de dimineață Acatistul Cuviosului și ținea poza lui în dosarul cu actele pentru permis. Așa s-a petrecut minunea… un domn pur și simplu i-a spus: „Haideți mâine, că vă las în fața mea!”. El era agent care se ocupa de aceasta, venea cu mai mulți oameni pentru permis. Zis și făcut. A venit a doua zi, a lăsat-o înaintea lui și a intrat. Înăuntru, celui care a preluat actele, când a auzit că a lăsat-o cineva să intre înaintea lui, fără programare, i-a „căzut fața” pur și simplu. Erau așa de mulți, încât nici oamenii de care se ocupa dumnealui nu apucau să intre toți în ziua aceea. A fost, fără îndoială, o minune.
Sora Roberta,
Mănăstirea Sărăcineşti
