Am văzut că oameni din toata ţara îl cunosc pe Cuviosul Gherontie şi au trăit adevărate minuni lângă sfinţia sa, ceea ce m-a bucurat nespus de mult. Sunt oameni care l-au cunoscut zeci de ani, iar alţii doar câteva minute. Cu toate acestea, cred că nimeni nu a reuşit să-i cunoască cu adevărat gesturile, vorbele şi, în final, marea valoare.
Am petrecut relativ puţin timp alături de sfinţia sa, dar am simţit multă bucurie şi pace, aşa cum doar un om al lui Dumnezeu le poate transmite. „Trebuie să umblăm cu dreptate!”, spunea adeseori. Aceste vorbe, precum şi dorinţa de a spune adevărul, m-au determinat să scriu această mărturie. Cuviosul nu este doar al mirenilor sau al călugărilor, al ardelenilor sau al moldovenilor, ci este al tuturor oamenilor, al tuturor românilor, indiferent de locurile pe unde a trecut în timpul vieţii sale. Cred că pe toţi ne-a iubit la fel, s-a jertfit mai mult sau mai puţin pentru fiecare dintre noi, pentru unii a luat ispitele vrăjmașului asupra sa, toate acestea pentru a deveni mai buni şi mai iubitori de Dumnezeu.
De nenumărate ori ţinea să menționeze că este de origine din satul Viscri, comuna Buneşti, aproape de Făgăraș. Despre părinţii săi, Ioan şi Elena, spunea: „Tata era mai de lume, dar mama a fost foarte credincioasă!”, iar despre frați zicea: „Am avut o surioară care a murit de mică, cred că e îngeraș”, „am avut un frate Ioan, care a murit în armată la Siret, pe la 18 ani”. Mai are o soră în viaţă, Rafira.
A intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Ciolanu, în judeţul Buzău, care îl avea ca stareţ pe unchiul său „Moise, pe numele de mirean, protosinghelul Modest”, despre care spunea: „El m-a învățat viaţa călugărească” şi că „a avut o viaţă sfântă”. Tot de la el a învățat să facă semnul Sfintei Cruci pe pat, în fiecare noapte, înainte de somn. Uneori spunea: „La început (în mănăstire) treceam pe lângă preot fără să plec capul şi unchiu-meu zicea să fac plecăciune până la pământ!”. Protosinghelul Modest a fost mai apoi eclesiarhul Catedralei Episcopale din Buzău, fiind cunoscut şi ca mare primitor de străini.
După trecerea unchiului său la Domnul, nu mai era la fel de bine-primit, ba chiar la un moment dat „am fost izgonit din mănăstire”, mărturisea Cuviosul. Încă de atunci a început să fie pribeag, ajungând pe la mai multe mănăstiri din toată ţara. Cuviosul spunea că ajuns la o mănăstire a avut ascultare la porci, iar la o altă mănăstire, la hram, când a fost pus să fiarbă sarmalele: „Am amestecat în ele şi m-au certat spunând: Nebunule, du-te de aici!”.
Odată mărturisea: „Eu trebuie să fiu ca Sfântul Gheorghe, să mă lupt (că sunt Gheorghe), apoi ca… Eu am mai multe nume: Gherasim, Ghenadie, eu trebuie să fiu de partea lor!”. Mie nu mi-a descoperit de ce spunea că avea mai multe nume…
Prezenta, uneori, scurte momente din viaţa sa, dar era greu să le așezi într-o ordine cronologică, pentru că nu prea răspundea la întrebări legate de el. Spunea că a stat o zi şi la închisoarea din Gherla, dar s-a prefăcut că e nebun şi l-au lăsat să plece şi că altădată a fost dus de Securitate la Spitalul nr. 9 din Bucureşti, fiindcă stătea pe stradă, în toată ţara, pe unde apuca, iar de acolo l-au lăsat fiindcă erau câteva asistente cu frică de Dumnezeu. Nu o dată, vara dormea în căpițe de fân. Totuşi, am înţeles că marile sale suferinţe pentru Hristos au început în 1959, odată cu decretul prin care puterea comunistă şi-a propus să scoată din mănăstiri peste trei sferturi din monahi şi monahii.
Rasofora Gherontia,
Mănăstirea Paltin, Petru Vodă
