„Şi Domnul Hristos S-a îmbrăcat simplu!”
Între lucrurile minunate pe care le-am văzut la Cuviosul Gherontie a fost şi modul în care şi-a trăit viaţa în modestie şi smerenie, virtuţi esenţiale în spiritualitatea ortodoxă. L-am văzut foarte bine edificat în privinţa acestora şi practicându-le într-un mod cu totul special, propriu celor care au purtat crucea nebuniei pentru Hristos!
La Cuviosul, modestia era uşor de remarcat, îndeosebi legat de hainele pe care le purta. Se arăta mereu atent ca acestea să fie curate, dar nu era deloc importantă calitatea sau asortarea lor. Din câte am văzut şi am auzit, niciodată nu şi-a cumpărat vreo haină, purta ce primea! Era întotdeauna bucuros de cele primite ca milostenie, care se făceau motiv de noi nevoinţe şi rugăciuni pentru dăruitori. Purta hainele cel mult câteva zile sau până când cineva îi spunea că-i stă bine cu ele. Imediat le murdărea cu ceva sau începea să se plângă că-l deranjează, că-l strâng la gât sau că-i sunt prea mari şi nu poate să se închine ori să-şi facă programul de rugăciune din cauza lor, pretext numai bun pentru a le găsi un alt stăpân. După ce l-am întrebat, cu ani în urmă, de ce insistă aşa de mult pe lucrurile acestea, răspunsul său a venit prompt: „Şi Domnul Hristos S-a îmbrăcat simplu!”.
Când eram împreună, în special când participa la o masă mai festivă, era mereu atent la o serie de detalii de organizare. Insista pentru o masă la care fiecare să aibă o farfurie şi un pahar, tacâmurile să nu includă cuţitul decât dacă era strict necesar, iar masa să nu devină un idol. Erau detaliile faţă de care era mereu atent şi nu ezita să facă anumite consideraţii sau să atenționeze, când considera necesar.
La fel proceda şi când trebuia să-şi aleagă locul unde urma să doarmă. La noi a ales mereu un fotoliu-pat neextensibil. Acolo a preferat să doarmă, uneori săptămâni sau luni în şir, deşi nu-i era foarte comod. Argumenta decizia, dacă insistam, că aşa este „mai pustniceşte”!
Nobleţea şi prestanţa Cuviosului, uşor de remarcat şi în numeroasele fotografii disponibile pe internet, venea din interior!
„Eu nu merit să o văd pe Maica Domnului”
Modelul absolut de smerenie, pentru „veşnicia veşniciilor”, cum spunea şi Cuviosul, rămâne cel arătat de Domnul Iisus Hristos, „Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume […]” (Filip. 2, 6-9).
Istoria bisericească a reţinut la marii trăitori ai credinţei atât etapele drumului personal de la chip, la asemănarea cu Hristos Domnul, cât şi filiaţia duhovnicească, decisivă de cele mai multe ori pe calea spre Viaţă. Pe măsura înălţimii duhovniceşti la care au ajuns, a fost şi grija lor pentru a-şi omagia mentorii şi a le evidenţia meritele în propriul urcuş spiritual. Pe aceste trepte este nevoie de o smerită smerenie, de deşertarea de sine, după modelul lui Hristos. Totodată, cu cât cel care se nevoieşte urcă mai sus, cu atât simte nevoia de a se subsuma Părinţilor de dinainte, de a se alătura spre a deveni, după expresia vechilor greci, o verigă din „lanţul de aur” al celor care, cu dragoste şi renunţare la sine, se dedică ucenicilor spre a-i ajuta să urce cât mai sus.
Un exemplu strălucit în acest sens este cel oferit de Sfântul Policarp al Smirnei, care a rămas în sinaxare nu doar pentru modelul de mărturisire a credinţei în faţa persecutorilor, chiar cu preţul vieţii, ci şi prin modul în care a arătat mereu că trăirea sa în Hristos era născută din întâlnirea şi vieţuirea alături de Sfântul Ioan Apostolul şi Evanghelistul, primul şi cel mai mare teolog al Bisericii. Pe Cuviosul l-am auzit vorbind adesea despre Maica Domnului ca despre farul călăuzitor al vieţii sale, pe care a văzut-o de mai multe ori şi a vorbit cu ea. Când mi-a spus odată câte ceva despre unul dintre momentele în care i s-a arătat Maica Domnului, l-am întrebat dacă Preasfânta era cu Pruncul în braţe. Mi-a răspuns smerit: „Mi se pare că atunci nu!” şi a adăugat: „Eu nu merit să o văd pe Maica Domnului!”.
Aşa cum l-am cunoscut, Cuviosul Gherontie trăia într-o smerenie desăvârşită, arătată pe două planuri esenţiale. Mai întâi, osândirea de sine, pe care o practica aproape în orice context. Cu cât reuşea să ajute pe cineva cu rugăciunile sau nevoinţele sale, şi lucrul acesta era înţeles măcar în parte de cel în cauză, cu atât Cuviosul vorbea mai mult de păcate sau neputinţe de-ale sale. Trăia în smerenie, în ascultare faţă de Dumnezeu, dar crucea nebuniei pentru Hristos era greu de purtat, iar lucrul acesta uneori se vedea. Odată, observând că l-am văzut împovărat, chiar ne-a întrebat cu adâncă smerenie: „Dragă, de ce m-a ales Domnul pe mine?!”.
Cuviosul ştia foarte bine că adevăratul săvârşitor al minunilor sale este Dumnezeu, iar el este doar mâna prin care lucrează Tatăl Ceresc, cu care era în comuniune continuă şi conştientă, mai ales prin rugăciune. Îl vedeam adesea cum, după ce i se cerea ajutorul, începea să se roage, punea diverse întrebări şi amâna răspunsul până când acesta venea de Sus! Pentru a răspunde iubirii lui Dumnezeu şi pentru a nu pierde harul, se smerea până la osândirea de sine, în rugăciune, dar şi în relaţia cu cei din jur, momente când apela la „piese” din repertoriul nebunilor pentru Hristos.
Cuviosul Gherontie a impresionat încă din timpul vieţii, dar, pe măsură ce este descoperită tot mai mult înălţimea şi complexitatea trăirilor sale mistice, înţelegem că a fost un mare pustnic în mijlocul lumii. Ni se descoperă astfel un al doilea plan al smereniei în care trăia Cuviosul, modul în care a reuşit să trăiască o viaţă de pustnic prin casele celor care îl găzduiau o vreme sau peregrinând de la o mănăstire la alta. În general, marii mistici se retrag din lume pentru a trăi în linişte comuniunea cu Hristos Domnul, cu Maica Domnului, cu sfinţii. Cuviosul a rămas în lume şi a reuşit un lucru extrem de greu şi de prezentat în cuvinte: să urce treaptă cu treaptă înspre asemănarea cu El, până la a vedea „bunătăţile bunătăţilor” din Rai, dar şi să vieţuiască smerit, ascunzându-şi harismele. Renunţa cu bucurie la sine pentru a se dedica în dragoste şi răbdare celor dispuşi să se lase modelaţi de dânsul, chiar dacă aceştia îi înţelegeau extrem de puţin lucrarea şi trăirea duhovnicească.
Am trăit o bună bucată din viaţă alături de Cuviosul, susţinut de el, şi l-am simţit încă de la început că nu se limitează deloc la a da sfaturi generale sau la a se ruga împreună cu noi. Cu multă discreţie şi discernământ duhovnicesc încerca să ne ajute să ne depăşim mereu propriile limite, să urcăm treaptă cu treaptă pe un drum pe care el, prin descoperirile pe care le avea de la Dumnezeu, îl vedea posibil şi îl descoperea particularizat.
Ca profesor în spaţiul disciplinelor pedagogice pot să afirm că a practicat prin excelenţă ceea ce se numeşte Pedagogie! Avea vederea duhovnicească şi „vedea” foarte bine la fiecare nu doar treapta pe care se afla, ci şi potenţialul sau locul până unde poate să-l ajute să urce. Cu harul lui Dumnezeu, nu a ratat calea cu niciunul dintre cei care s-au lăsat conduşi de el! Sfaturile sale s-au dovedit, mai devreme sau mai târziu, a fi în totalitate corecte. Erau pline de putere şi prin aceasta posibil de asumat! Nu avea orgolii pentru ceea ce spunea sau învăţa, amintea mereu că Dumnezeu i le-a descoperit! În schimb, l-am văzut trist când cuvintele sale nu erau primite.
Cuviosul Gherontie s-a smerit până la sfârşitul vieţii şi a primit să nu mai poarte decât foarte rar şi doar anumite piese din vestimentaţia monahală, uneori un „fes călugăresc” sau o „centură călugărească”, pentru că, fiind conştient de puterea sa taumaturgică pentru trup şi suflet, pe care o punea în lucrare prin diferite gesturi, prin gâdilat sau pişcături (dealtfel numeroase mărturii vorbesc deja de modul în care a vindecat boli grave, chiar cancer la sân), ştia că ar fi smintit pe mulţi şi ar fi compromis haina monahală, lucru de care s-a ferit permanent.
În duhul Părinţilor Bisericii, Cuviosul ne-a reconfirmat faptul că smerenia poate fi înţeleasă şi practicată în măsura în care este susţinută de experienţa nemijlocită a harului Duhului Sfânt, de comuniunea conştientă şi personală cu Hristos Domnul. În faţa Lui, Cuviosul trăia în adâncă smerenie şi se ruga stând ore în şir în genunchi, având în acelaşi timp sufletul plin de bucurie!
Dacă modelul de smerenie al Cuviosului este extrem de greu de urmat, suntem şi noi în situaţia privilegiată de a mărturisi, la propriile măsuri, precum Sfântul Policarp al Smirnei, că nu L-am întâlnit personal pe Domnul Hristos, dar am primit cuvânt şi am trăit o vreme alături de unul dintre cei care L-au văzut! Pe El şi pe Maica Domnului, de la care a primit puterea să facă minuni!
Pr. prof. univ. dr. habil. Dorin Opriş,
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia,
Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca
