Am înţeles că mergea pe la Mănăstirea Petru Vodă şi am rugat-o pe sora unei maici de acolo să mă anunţe când mai vine, că voiam să mai iau o binecuvântare, pentru că prima dată am fost luată prin surprindere…
În anul următor, în ajun de Florii, am fost sunată că e la mănăstire. Fiind aşa departe, i-am spus iniţial soţului meu că vreau să mergem la Părintele Proclu. După ce am plecat de acolo, i-am propus să mergem şi la Mănăstirea Petru Vodă. Mi-a răspuns: „E departe! Aşa departe să mergem?!”. Şi a acceptat.
După ce ne-am închinat, maica ce ne anunţase ne-a dus la masă, urmând să mergem apoi la Cuviosul, la etaj, pe acelaşi palier unde avusese chilia şi Părintele Justin. Copiii nu s-au atins de mâncare. Am urcat la Cuviosul, iar maica ce era cu noi a vorbit cu maica de acolo să îl roage să ne primească. L-am auzit: „Am gripă! Nu primesc pe nimeni, că sunt răcit! Nu am voie să primesc pe nimeni!”. Şi îşi tot ridica bluza în sus! Maica a insistat: „Primiţi-i, că au copii!”. Şi a zis Cuviosul: „Dacă ştiu copiii rugăciuni, îi primesc!”. Ecaterina încă nu vorbea bine, că avea doi ani şi un pic, dar a zis Nectarie o rugăciune şi ne-a primit.
Eu stăteam lângă maica ce ne-a dus, iar Cuviosul mi-a tot spus că noi două suntem surori. Eu negam, dar dânsul repeta: „Voi două sunteţi surori!”. Nu a mai insistat. Soţul meu a fost foarte surprins. S-a uitat apoi Cuviosul la Nectarie şi i-a zis maicii, de câteva ori: „Dă, repede, foarfeca să-l tund!”. Soţul meu i-a răspuns că doar ce l-a tuns. Apoi, Cuviosul i-a spus maicii să le dea la copii să mănânce. Eu am intervenit şi i-am spus că am fost la masă. „Nu, nu, la copii!”, a zis. Le-a dat nişte pufuleţi şi nişte biscuiţi simpli, obişnuiţi. Am insistat să îi dau un pomelnic, în care am pus şi nişte bani, dar i-a aruncat. Pe băiat l-a bufnit râsul şi s-a aplecat să îi ia, însă Cuviosul i-a spus cu blândeţe: „Dă-i la mama ta să îi strângă! Mama să aibă grijă de bani!”. S-a uitat apoi la pomelnic şi a zis: „Eu nu ştiu, nu văd aici să citesc, ajută-mă tu! Citeşte-le tu!”. Le-am luat şi le-am citit. Mi-am amintit apoi faza cu prietena mea cu pomelnicul şi mi-am seama că, de fapt, atunci nici nu l-a citit, ci a spus doar numele ei, inspirat fiind de Sus.
Când l-a văzut pe soţul meu că este foarte surprins, chiar tulburat, şi că devenise foarte serios, Părintele şi-a dat masca de nebun jos, ca să zic aşa, ca şi cum şi-ar fi încheiat un rol, şi a zis: „Hai, vino lângă mine ca să te îmbrăţişez, ca să nu îmi pară rău!”. S-a aşezat în genunchi şi Părintele l-a pupat pe frunte, apoi i-a pupat mâna. Am rămas şi eu surprinsă cât de serios era Cuviosul, mai ales că îmi veneau în minte flesh-uri despre cum era când l-am văzut prima dată.
M-a binecuvântat şi pe mine, apoi ne-a spus: „Dar în seara asta rămâneţi aici!”. Noi nu aveam nimic pregătit pentru copii şi i-am spus că nu putem rămâne. „Şi mergeţi acasă? În seara asta vă duceţi? Aşa departe!”. Şi spunea aceste lucruri exact cum le spusese soţul meu când am mers spre dânsul. Ne-a dat binecuvântare şi apoi am plecat.
Noi nu prea călătorim noaptea. Era târziu, dar am ajuns foarte repede acasă. Chiar soţul meu a remarcat asta şi parcă îl aud şi acum spunând: „Ce repede am ajuns! Parcă nici nu mi-am dat seama. Parcă acum plecat şi acum am ajuns!”. Nici nu am simţit apăsarea, greutatea drumului de noapte. Mi-a spus apoi că în momentul în care Cuviosul l-a sărutat pe frunte i-a trecut durerea de cap. Ne-am întărit şi mai mult în convingerea că dânsul este mai mult decât lăsa să se vadă.
Nu l-am mai întâlnit în viaţă de atunci. Am mai întrebat despre dânsul, dar nu ştim dacă a mai fost prin zonă, că nu am mai fost anunţaţi. La Mănăstirea Tismana, unde am aflat că era, nu am reuşit să ajungem, întrucât era foarte peste mână. Am fost tare bucuroasă că l-am întâlnit. I-am simţit ajutorul…
Dr. Loredana-Elena Miron,
Fălticeni
