L-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie când copilul nostru care a murit avea opt luni. Era în anul 2010, prin ianuarie-februarie. Eu eram cu primii doi copii. Nu ştiu dacă la cel mare i-a spus ceva, dar când l-a văzut pe cel din braţe a zis: „Când va avea 5 ani, va fi mare în ceata drepţilor şi a sfinţilor!”. La 4 ani şi 2 luni, copilaşul a murit.
A doua oară, când ne-am dus să îl vedem, eram în biserică. Soţul meu, când l-a văzut ce gesturi făcea la rugăciune, a gândit: „Doamne, da’ ce-i cu nebunul ăsta aici? Ce face?”. Cuviosul s-a oprit, s-a întors ţintit către el şi i-a zis: „Da, dragă! Să ştii că îs nebun rău! Da’ nu sunt nebun degeaba! Sunt nebun pentru Hristos!”. S-a ruşinat soţul meu, de a crezut că o să-i cadă tavanul în cap!
Când ne-am întâlnit altă dată, Cuviosul i-a pus la gât primului băiat o cruce mare de vreo 15 cm. Apoi a zis: „A, nu tu ai nevoie! Tu ai nevoie!”. Şi a scos-o de la gâtul copilului şi i-a pus-o soţului meu. Într-adevăr, soţul meu era foarte bolnav, avea tot ficatul fibrozat, în stadiul III. Cu mai bine de un an înainte, medicii ne-au spus că nu mai au ce îi face, mi-au dat dosarul medical şi l-au externat din spital. Am toate documentele medicale. După ce Cuviosul i-a pus crucea la gât, soţul meu a început să îşi revină. Medicii s-au mirat când m-am dus să îi fac o reţetă. Unul dintre ei m-a întrebat: „Da’, ce, mai trăieşte?”. „Da, mai trăieşte!”, i-am spus. După întâlnirea cu Cuviosul, aşa cum am mai spus, boala a dat foarte mult înapoi. Cuviosul îi tot spunea de fiecare dată: „Să nu laşi rugăciunea!”.
Înainte de accident, mi-a pus şi mie o cruce la gât. I-am spus: „Am, Cuvioase, una din aţă!”. „Nu, dragă! Asta de lemn, că pe lemn S-a răstignit Domnul Hristos!”. Ne-a dat la amândoi o cruce, ca semn şi ca întărire pentru ceea ce urma.
Bianca Buşe,
Marghita, jud. Bihor
