Într-o duminică, la început de vară, în anul 2015, eram la Catedrala din Alba Iulia.
Aproape de sfârşitul Sfintei Liturghii, Ştefania (atunci avea abia câteva luni) a început să plângă. Am încercat în mai multe moduri să o liniştesc însă nu funcţiona nimic. Am început să o plimb cu căruciorul pe aleile din jurul Catedralei, dar în continuare fetiţa plângea.
Atunci a apărut Cuviosul, părând că se îndreaptă spre ieşirea din spatele curţii. Nu i-am acordat mare atenţie, eu fiind concentrată cu potolirea plânsului fetiţei.
Cuviosul, trecând pe lângă noi, a zis în treacăt: „Dragă, poate îi este cald!” şi şi-a continuat drumul. Nu era chiar atât de cald afară, iar Ştefania nu era gros îmbrăcată, însă la cuvintele Cuviosului am încercat să o mai răcoresc… şi, într-adevăr, s-a oprit din plâns.
Poate părea o întâmplare nesemnificativă, însă cred că a fost un alt moment în care Cuviosul a simţit nevoia de a ajuta, într-un mod foarte propriu şi discret. Simţea faptul că primele luni din viaţa unui copil sunt oarecum mai complicate şi mai solicitante pentru părinţii care sunt lipsiţi de experienţă şi se bucură de orice ajutor pe care îl primesc.
Cuviosul era mereu discret, în sensul în care nu agasa cu ajutorul sau cu sfaturile. Puteai să le accepţi sau nu. Puteai să le filtrezi prin propria experienţă şi propriile convingeri sau să le pui în practică aşa cum le-a oferit. Alegerea aparţinea fiecăruia, iar Cuviosul nu părea să o judece.
Ec. Mihaela Avram,
Alba Iulia
