În anul 2007, eram la ieşirea din Sfântul Munte, într-o zi de vineri, iar în aşteptarea vaporului ne-am aşezat la o masă. Eram obosit după un pelerinaj de aproape două săptămâni şi cu gândul că mai avem un drum destul de lung până acasă. Aveam un mic regret. În timpul pelerinajului, am vrut să îmi cumpăr un metanier. Înainte de a merge în Sfântul Munte nu ştiam mare lucru despre el, ce înseamnă, cum să te rogi cu ajutorul lui. Abia acolo am aflat care este rostul lui. Nu mi l-am cumpărat pentru că nu mi-am găsit unul ca să arate cum îmi doream eu.
M-am dus să comand câte o cafea pentru cei cu care eram la masă. Vânzătorul m-a întrebat în limba engleză: „Milk and sugar?”, iar eu, fără să mă fiu foarte atent la ce spune, i-am răspuns: „Yes”. După ce am dus cafeaua la masă, nici nu m-am aşezat bine, că a venit Cuviosul Gherontie, a dat cu mâna în masă şi a răsturnat toate cafelele. Una a curs şi pe mine şi m-a murdărit. Eu nu prea îl băgasem în seamă până atunci, era cu cineva din grupul nostru. Am văzut că e îndrăgit de toată lumea, dar parcă mă deranja puţin felul lui de a fi. Mi-am zis în mintea mea, când am văzut ce face: „Măi, dar ce are omul ăsta? A aruncat cafea pe mine!” Şi mai-mai să mă ridic de la masă să îl scutur şi să îl întreb ce vrea. Mi-a trecut supărarea imediat şi m-am dus după alte cafele. După ce m-am întors, iar a venit Cuviosul şi iar le-a răsturnat. Abia atunci m-am gândit că ceva nu este în regulă. I-am întrebat pe cei de la masă: „Măi, ce se întâmplă? Ce e cu cafeaua asta?” Unul dintre ei a zis: „Păi, cafeaua asta nu-i cu lapte? Astăzi nu e vineri?” Pierdusem şirul zilelor. Atunci mi-am dat seama că acesta este motivul pentru Cuviosul a făcut asta.
Nu a trecut mult timp şi Cuviosul a venit la mine cu un metanier exact cum îmi dorisem şi cu trei iconiţe, exact câţi membri avea atunci familia mea. În acel moment mi s-a tăiat respiraţia. Mi-am zis: „Uite, dragă, că îmi ştia dorinţa. Şi ca să mă împace a venit să mi le dăruiască!” Din acel moment m-am ataşat de el.
Când am ajuns în România mi-a spus: „Eu vin la voi acasă.” La noi erau multe probleme atunci: la serviciu, tatăl meu era foarte bolnav, făcuse accident vascular şi a şi murit la scurt timp. A venit şi a stat la noi trei luni de zile. Mă gândeam când mi-a spus că vine la noi: „Ce o să zică soţia?!” Când l-a văzut s-a bucurat nespus, deoarece auzise despre el din altă parte şi şi-a dorit să îl cunoască.
De atunci ne-am ataşat de dânsul, iar când era la noi, casa era ca un paradis. (Marin Nemeş, Satu Mare)
