L-am zărit pe Cuviosul Gherontie în Catedrala din Alba Iulia prin anii 2004-2005, pe când mi-am început activitatea la Facultatea de Teologie și aduceam studenții de anul IV de la Teologie Pastorală să facem Practica Omiletică, pe vremea vlădicii Andrei, în prima parte a săptămânii, la finalul Vecerniei.
Știu că era cândva în seria de studenți practicanți din generația actualului vlădică Benedict Vesa sau poate chiar mai înainte, când l-am remarcat pe Cuvios manifestându-se în stilul său inconfundabil la o astfel de Vecernie în catedrală și m-am întrebat cine este și cu ce drept se produce astfel în public. Am remarcat totodată că avea o mică concurență într-o bătrânică ce se închina teatral la începutul și la finalul slujbelor de seară. Totuși, imaginea Cuviosului rămânea atașată pe retină și avea o altă consistență.
Eu, având rolul de a urmări și evalua prestația omiletică a studenților teologi și de a face cumva prezența, rămâneam de cele mai multe ori în altar și nu vedeam reprezentația Cuviosului decât atunci când mă plasam în vreo strană laterală încât să nu stingheresc prea mult predicatorul și să-l intimidez. Cert e că, deși l-am remarcat pe Cuviosul Gherontie, nu am prea apucat să vorbim ori să ne apropiem cumva în acei ani. Un zumzet exista printre studenți legat de nimbul și legenda țesute în jurul persoanei sale enigmatic zâmbitoare.
Mai târziu am aflat de la foștii seminariști și studenții noștri teologi că prezența Cuviosului Gherontie la catedrală, cu toate giumbușlucurile și tertipurile lui, avea darul să înmoaie fariseismul și formalismul profesioniștilor în devenire ai sacrului, manifestat prin micile mândrii ale începutului, prin superbie în cântare și purtare nepotrivită. Cu alte cuvinte, Cuviosul era o prezență critică ce tăia maioneza oricui, îi observa și consilia, încurajându-i și urmărindu-i în evoluția lor în matca naturaleții, a bunului simț și a curajului bine-temperat.
Se așeza tacticos și ostentativ ironic în fața câte unui preot predicator ricanând în timpul discursului uneori prea nazal al celui de la amvon. Pare-se că avea Cuviosul pe-atunci, în urmă cu zeci de ani, feblețea lui și îi taxa acestuia pe loc fățărnicia. Făcea mătănii pe solee și închinăciuni exagerate în fața celui țintit. Avea feed-back scurt și zgomotos uneori chiar în timpul predicii, la micile greșeli ori neglijențe omiletice: „Vai, vai, vai! Maica Domnului nu ne lăsa! Auzi ce zice ăsta?!”. Predicatorul se făcea grena, bordo, toate culorile curcubeului, și apoi începea să dreagă busuiocul.
Nici tinerii seminariști ori teologii nu știau bine în vremea aceea cine este și ce hram poartă bătrânelul buclucaș. Unii au realizat mult mai târziu, dându-și seama cine este cu adevărat Gherontie. Drept e că şi preoţii slujitori ai catedralei au început să îi înţeleagă lucrarea tainică, să aibă evlavie la el, să îl iubească şi chiar să îl primească în chiliile lor.
Nu știu să-l fi judecat în vreun fel în vremea aceea, dar îmi amintesc doar figura inconfundabilă a unui bătrânel bâstâcâind cu mâinile prin aer într-un mod intraductibil în cuvinte, dar care nu avea cum să nu intrige. Era o piatră de scandal, pe care cei mai mulți am ignorat-o multă vreme. Respecta ierarhia bisericească, dar nu într-un chip tâmp și încovoiat, ci firesc și de la locul lui. De pildă, cineva l-a făcut atent într-un moment în care era întors către o icoană să se roage că stă cam șui față de un părinte, iar el a replicat imediat că nu poate sta în același timp cu spatele la sfântul respectiv cu care intrase în dialog de rugăciune și cu fața la părinte.
Pr. prof. univ. dr. habil. Ioan (Jan) Nicolae,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia