Începuse Postul Paştilor şi în biserici se slujea Canonul cel Mare. Erau zile de linişte, de pocăinţă şi de meditaţie. Într-o noapte, am avut un vis: eram într-o încăpere de vorbă cu părintele duhovnic şi deodată intră o persoană de rang înalt şi îmi zice să ieşim de acolo, lăsându-l pe părintele singur şi trist, nedumerit de ceea ce se întâmplă. După câteva zile, am fost sunat şi informat că în scurt timp vă trebui să ne mutăm cu locuinţa şi serviciul.
Cuviosul Gherontie era atunci la Mănăstirea Tismana. De câteva zile se comporta foarte ciudat, era neliniştit… Parcă nu voia pe nimeni lângă sfinţia sa; nu îl mai văzusem aşa tulburat. Mă gândeam la visul meu: Oare părintele duhovnic ne va părăsi?… Va pleca din această lume?… Însă nu înţelegeam de ce am plecat eu de lângă dânsul…
Ca să aflu răspuns, m-am dus să îl caut pe Cuviosul. L-am găsit într-o chilie la mansardă şi i-am zis că am nevoie de cuvânt de îmbărbătare pentru plecare. Simţeam că trebuie să urmez chemarea ce mi-a fost adresată. Avva ştia desigur ce este în gândul şi în sufletul meu, mă asculta ca şi când nu ştia nimic, dar se comporta la fel de ciudat: „Nu ştiu, dragă, ce am… Sunt slăbit, mă doare capul, sunt tare bolnav…”. Vorbea, de fapt, despre starea mea sufletească. Mult timp nu mi-a vorbit deloc, m-a rugat să îi pun un pahar de bere şi a băut parcă obligat, ca şi cum nu avea niciun gust…
Îl rugam să îmi zică un cuvânt de folos şi încurajare. Înţelegând că sunt hotărât să plec, mi-a zis: „Răbdare, răbdare, răbdare şi credinţă!”. Cu aceste cuvinte am plecat din chilia cuvioşiei sale, parcă mai nedumerit decât intrasem. În zadar încercam să înţeleg atunci acele cuvinte, căci ele mi se desluşeau abia peste 15 luni…
Tot ce îmi propusesem să fac la locul unde eram mergea pe dos şi nu aveam niciun spor… În două săptămâni, toate s-au întors împotriva a ceea ce îmi propusesem să fac.
Au fost trei zile de foc, în care am avut întrevederi şi discuţii profunde şi greoaie cu cei mai mari, însă rugăciunile sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu au biruit. Eu nu mai aveam putere să gândesc sau să cred că se va rezolva ceea ce îmi doream: să mă întorc la casa mea, la liniştea de unde plecasem, aproape de mănăstire… Când nu mă aşteptam, s-au împlinit cuvintele Cuviosului: „Răbdare, răbdare, răbdare şi credinţă!”.
Pr. Ioan, Tismana
