Se trăsese clopotul şi eu stăteam în chilie frământând la gânduri. Îmi venea şi gândul c-ar fi mai bine să merg la biserică şi să las „problemele capitale” pentru altă dată, sau niciodată, dar era un gând prea firav şi plăpând faţă de „morişca” ce se pornise. Atunci Cuviosul a apărut pe sală şi a început să se plimbe prin dreptul geamului meu încolo şi încoace cântând: „Părinţii noştri din vechime/ Pe sub pământ au zidit altare/ Şi pe furiş la miezul nopţii/ Mergeau cu toţii la-nchinare.”
Nu a venit peste mine în chilie, sau la geam sau la uşă. Ci şi-a continuat atenţionarea şi îndemnul discret, patrulând şi cântând până am pus mâna pe clanţă. Pe când am ieşit eu din chilie să merg la slujbă, Cuviosul era suficient de departe pe sală ca nici măcar să nu trec pe lângă el.
Apoi am început să-i cer ajutorul. În gând. Am considerat că-i destul. De multe ori, fie că eram în strană şi el era în apropiere puţin mai în spate, fie că eram în chilie şi el dincolo de perete, am strigat în inima mea: „Cuviosule! Ajută-mă! Chiar nu mai pot!”. Şi totdeauna am simţit că mă auzea.
M.T.
