Doamna pe care fusesem rugată să o ghidez m-a condus într-o zi la un magazin din cetate, de unde cumpărase o curea foarte ieftină, ca să cumpăr şi eu.
Negustorul arab, care vindea aici, a acuzat-o că i-a înşelat fiul în ziua precedentă, fapt pentru care a ajuns la poliţie. Domnul Sorin, în calitate de şef de grup, a însoţit-o. În ziua aceea, la masă, Cuviosul nu s-a atins de mâncare, ba, mai mult, a început să îşi smulgă părul din cap, plângând după domnul Sorin şi spunând că mai bine îl lua pe el în locul lui.
În rest, m-a luat peste picior de câteva ori pentru că nu am vrut să beau bere, iar când am fost la Marea Galileei şi i-am curăţat peştele de oase, a strigat către mine: „Ia uite, mi-l dă mie în loc să mănânce ea! Pustnica!”. Tâlcul era că, ulterior, aveam să ajung să locuiesc şapte luni pe o vale mai retrasă, cât am făcut o cercetare despre câteva bisericuţe vechi. La masă, atunci, cei din jur au râs, bineînţeles.
La întoarcerea în ţară, în timpul zborului, Cuviosul Gherontie m-a chemat la el: „Hai, porumbiţo!”. Ştiam că era ora vecerniei. Am mers împreună în mijlocul aeronavei, unde a ţinut să cântăm în duet Apărătoare Doamnă, spre disperarea călătorilor evrei, care îmi cereau să îl opresc. La sfârşit mi-a zis doar: „Îţi mulţumesc, porumbiţo!”.
Raluca Prelipceanu, Paris
