Pe Cuviosul Gherontie l-am întâlnit pentru prima dată în anul 2007, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Credincioşii din biserică șușoteau că este un părinte sfânt, astfel că am început să-l urmăresc de departe, deoarece eram curioasă să văd cum arată şi cum se comportă un sfânt. Am constatat că era un bătrânel modest, smerit, credincios, aparent cu nimic diferit de credincioşii care veneau la biserică.

În vara anului 2008, împreună cu un grup de credincioși am participat la pelerinajul organizat în Italia de către Centrul de Pelerinaje de pe lângă Catedrala Reîntregirii şi mare mi-a fost mirarea când am constatat că în autocar s-a urcat şi Cuviosul, împreună cu un grup de credincioși apropiați domniei sale. Cu această ocazie, am fost în anturajul Cuviosului şi, în momentul în care mi-a vorbit pentru prima dată, mi-am dat seama că este un bătrânel cu suflet de copil, pus pe ghidușii, cu o privire vie, care te pătrundea până în adâncul ființei, că îmi era foarte drag, de parcă ar fi fost tatăl meu şi pe care aveam impresia că îl cunosc de mult timp.
În timpul pelerinajului a fost sufletul grupului, ne-a ținut pe toți uniți cu voioșia şi ghiduşiile domniei sale şi chiar a avut grijă să nu ne pierdem de grup (la un moment dat, a apărut în mod neașteptat şi m-a întrebat: „Ce cauți aici?”, atrăgându-mi atenția că m-am îndepărtat de grup).

După terminarea pelerinajului, Cuviosul a plecat o perioadă din Alba Iulia, însă când a reapărut la Vecernie la catedrală, mă gândeam în sinea mea: „Oare mă mai cunoaște Cuviosul?”. Ei bine, după terminarea slujbei, când ne-am întâlnit, îmi zâmbea cu toată fața şi cu tot sufletul, creându-mi aceeași impresie, că este o persoană dragă mie, cunoscută de mult timp. Cuviosul venea periodic în Alba Iulia, la câteva familii de credincioși care obișnuiau să-l găzduiască, astfel că participa la slujbele de la Catedrala Reîntregirii, ceea ce a făcut să ne întâlnim de mai multe ori.

Despre sfinţenia şi puterea rugăciunii Cuviosului m-am încredințat la câteva luni după ce ne-am întors din pelerinajul din Italia. S-a întâmplat să-l întâlnesc în pronaosul catedralei, în timp ce se închina la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, o icoană pictată, de dimensiuni mari, situată în vremea aceea în partea stângă cum se intră în biserică, pe peretele ce desparte pronaosul de naosul bisericii. Eu tocmai ce mă închinasem la icoana Mântuitorului Iisus Hristos, situată în partea dreaptă, şi m-am îndreptat spre stânga, lângă Cuviosul, pentru a mă închina şi la icoana Maicii Domnului. Când a început Cuviosul să se roage: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară”, s-a pornit un vârtej ca o „pâlnie” din icoana Maicii Domnului, aerul din jurul nostru a început să se deformeze şi să vibreze şi am avut senzația că o să fim absorbiți în icoană. M-am gândit că o să intru împreună cu Cuviosul în icoană şi m-am speriat, astfel că am făcut câţiva pași în lateral şi în spate şi am așteptat plină de emoţie să văd ce se întâmplă cu Cuviosul. Acesta şi-a terminat rugăciunea şi apoi a intrat liniștit în naosul bisericii, la Vecernie, fără să-mi adreseze vreun cuvânt. După această întâmplare, mi-am dat seama cât de mică îmi este credința şi cât de mare îmi este neputința sufletească.

Încredințându-mă că am de-a face cu un părinte sfânt, după această întâmplare, am început să-l aştept pe Cuviosul după slujbe, pentru a-i cere binecuvântare. Cuviosul zâmbea, îmi făcea cruce pe frunte sau în dreptul feței, îmi sufla peste față şi apoi se ruga simplu. De cele mai multe ori, auzeam un vuiet ușor pe lângă urechi.
Cuviosul nu a încetat sa mă uimească atunci când venea la catedrală. Se întâmpla să vorbim după slujbă, iar când pleca, de cele mai multe ori, îmi lăsa în mână câte o iconiță mică sau câte o cruciuliță de lemn, probabil daruri aduse de dânsul de la bisericile la care mergea în călătoriile sale.

Cuviosului îi plăcea să facă milostenie cu cerșetorii care stăteau la intrarea în biserică şi l-am văzut de mai multe ori dându-le bani. O dată însă, la Vecernie, l-am văzut pe Cuviosul că abia ce a intrat în pronaosul bisericii şi a şi scos de sub pulover o batistă înnodată la colțuri, din care a luat mai multe bancnote de cinci şi de zece lei, pe care a început să le împartă cerșetorilor. Aceștia imediat s-au bulucit în jurul său, certându-se între ei, pentru ca nu cumva vreunul să ia mai mulți bani, deoarece Cuviosul își împărțea banii după cum aceștia își întindeau mâna, fără a se uita la fața lor. După ce şi-a terminat bănuții, Cuviosul şi-a împăturit batista şi a intrat liniștit la slujbă, eu rămânând pe loc şi întrebându-mă: „Cum o să se descurce Cuviosul fără niciun ban?”, minunându-mă de ușurința cu care şi-a dăruit toți banii şi întristându-mă de neputința mea, deoarece eu nu aș fi fost în stare să fac o asemenea milostenie.
Am fost înștiințată despre moartea Cuviosului în timp ce eram plecată la casa părintească şi aveam grijă de tatăl meu, care se afla căzut la pat din cauza unei boli incurabile. Am regretat despărțirea de Cuviosul, dar am senzația că acesta a rămas aproape de noi, nu este plecat, este cu noi, dar nu-l vedem. A rămas aceeași persoană dragă inimii mele şi a făcut în așa fel încât să ajungă la mine toate scrierile care dau mărturie despre viața şi minunile săvârșite prin mijlocirea sa.
Minunat este Domnul întru sfinții Săi!

Av. Daniela Brăzdău,
Alba Iulia