Pe la anul 375, Sfântul Vasile cel Mare redacta o scrisoare, cunoscută nouă astăzi drept Epistola 266, pe care o adresa, aşa cum este ea înscrisă în corpusul epistolar basilian, Către asceţii de sub ascultarea sa. Prilejul care a determinat redactarea acestei scrisori poate fi identificat, relativ uşor, în calomniile răspândite de Eustaţiu al Sebastiei, un episcop eretic semiarian din Armenia, calomnii la care fac referire şi alte epistole anterioare, respectiv Epistolele 223 şi 224.
Sfântul Vasile cel Mare ţinea ca monahii să fie corect informaţi despre adevărata stare de lucruri, fapt pentru care li se adresa aşa: „…dorinţa pe care o nutresc pentru voi şi grija pe care o am pentru sufletele voastre, ziua şi noaptea îndreptând rugăciune către Domnul pentru buna noastră reputaţie încât şi noi să avem îndrăzneală la ziua Domnului nostru Iisus Hristos prin mântuirea voastră, iar voi să străluciţi în splendoarea sfinţilor, când opera voastră va fi adeverită prin dreapta judecată a lui Dumnezeu” (sublinierile ne aparţin).
Ca profesor de Patrologie, pot spune fără niciun dubiu că Sfântul Vasile cel Mare ar fi fost bucuros să fi avut sub ascultarea şi sub îndrumarea sa un om, un ascet de talia celui căruia îi sunt dedicate aceste rânduri: cuviosul Gherontie Aldea, cunoscut îndeobşte sub numele de Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos. La fel, sunt convins că, dacă ar fi trăit atunci, în acele vremuri, Cuviosul Gherontie s-ar fi „înregimentat” cu cea mai mare dragoste şi dăruire sub ascultarea marelui Părinte capadocian. La urma urmei, personal, cred că este imposibil ca între cei doi să nu fi existat o afecţiune cu totul specială, care să fi fost vie şi lucrătoare peste veacurile care i-au despărţit. Oamenii cu viaţă sfântă sunt mereu în comuniune, indiferent de timp şi spaţiu.
În altă ordine de idei, nu pot să nu remarc faptul că toate cele spuse de Sf. Vasile cel Mare asceţilor de sub ascultarea sa pot constitui cheia hermeneutică a ceea ce am putea defini drept alegoria existenţială a vieţii Cuviosului Gherontie Aldea. Pentru a înţelege mai bine, cititorii acestor rânduri sunt rugaţi să ia seama la sublinierile făcute de noi în textul citat mai sus, tocmai pentru a ilustra acest adevăr. Astfel, în primul rând, deşi multora nu le-ar fi părut evident acest aspect, Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos a fost un om de acţiune, un om de rugăciune; a fost ceea ce putem numi, fără senzaţia că am greşi, un om filocalic. Cei care l-au cunoscut mai îndeaproape şi care pot da bună mărturie despre el vor certifica faptul că el s-a format la umbra Filocaliei deplin asumate şi trăite, fiind un tainic al rugăciunii isihaste; şi, când spun „rugăciune isihastă”, nu absolutizez expresia pentru a o încadra în convenţionalul termenilor folosiţi, fiind conştient de faptul că isihia comportă o multitudine de faţete şi expresii, fiind toate oglindiri ale unicei lucrări a Duhului Sfânt.
În sensul acesta, ceea ce l-a caracterizat mai cu seamă pe Cuviosul Gherontie, a fost dorinţa şi grija pentru sufletele celor cu care se întâlnea. Aceste două coordonate l-au determinat ca viaţa lui să fie una plină de iubire pentru Domnul, iubire din care apoi să altoiască lumea întreagă pe revărsarea abundenţei harului lui Hristos; şi o făcea necontenit – ziua şi noaptea. Nu o făcea ca un nepriceput, ci ca unul care avea îndrăzneală înaintea Domnului. Sunt absolut convins că numai un mare „tăinuitor al harului” ar fi putut să se exprime adesea, aşa cum o făcea el, prin toate giumbuşlucurile ori tumbele, neînţelese pentru unii, dar pline de tâlc pentru alţii. La urma urmei, poate tocmai acest mod „nebunesc” este cel mai plin de îndrăzneală pe care îl poate avea cineva în relaţia sa personală cu Dumnezeu.
Fiind un tainic al rugăciunii pline de îndrăzneală, izvorâtă ziua şi noaptea tocmai din dorinţa şi grija sa pentru lucrarea de altoire a lumii întru iubirea Domnului, Cuviosul Gherontie reuşea să predea binefacerile acesteia slujitorilor sfintelor altare, monahilor, monahiilor, mirenilor, într-un cuvânt, tuturor celor care aveau nevoie de revărsarea harului lui Dumnezeu în vieţile lor. Desigur, făcea acesta cu grija sfântă de a o înrădăcina în practicarea vieţii creştine autentice de toate zilele, potrivit cu tradiţia cea mai autentic ortodoxă. Ar fi fost, fără niciun dubiu, văzut de Sfântul Vasile cel Mare, în ceea ce el numea „buna noastră reputaţie”. Or, tocmai acest lucru este hotărâtor pentru ca cineva să strălucească în splendoarea sfinţilor.
Acesta este, de fapt, şi factorul decisiv pentru care Cuviosul Gherontie „n-a murit” şi continuă să le fie tuturor celor care au nevoie de el, deopotrivă prieten şi mijlocitor la Dumnezeu. Cu certitudine, ceea ce Sfântul Vasile cel Mare spunea, şi anume că „opera voastră va fi adeverită prin dreapta judecată a lui Dumnezeu”, i se potriveşte şi Cuviosului Gherontie. Relatările tot mai multe şi mai dese despre ajutorul nesperat, pe care el îl oferă de dincolo de mormânt celor care au nevoie de el certifică acest fapt cu prisosinţă.
Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos a fost ceea ce Sfântul Apostol Petru numeşte în întâia sa epistolă sobornicească, „omul cel ascuns al inimii – ὁ κρυπτὸς τῆς καρδίας ἄνθρωπος” (I Petru 3, 4). În ceea ce ne priveşte, l-am perceput ca un autentic erou al credinţei, cu o viaţă sfântă şi fără prihană, un suflet plin de iubire şi de sfinţenie. L-am remarcat prin puterea cuvântului său pilduitor, prin milostenia jertfelnică, prin viaţa sa cea tainică, euharistic-ascetică şi, nu în cele din urmă, prin darul taumaturgiei discrete, tainice. Cuviosul Gherontie Aldea ilustrează, din punctul meu de vedere, ca patrolog, modelul autentic românesc de epectază filocalică a sfinţeniei celei „nebune pentru Hristos”, arătând în chip autentic modul în care omul se poate despătimi, ilumina şi îndumnezei.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune, la finalul celei de-a noua rugăciuni din canonul euharistic, adresându-se Mântuitorului Iisus Hristos, aşa: „…pe toţi care au venit la Tine cu pocăinţă, i-ai rânduit în ceata prietenilor Tăi”. Sunt ferm convins că, de departe, ostenelile vieţii şi pocăinţa pentru sine şi pentru lume, de care nu a făcut caz niciodată, dar pe care a practicat-o în taina inimii sale, l-au aşezat în ceata prietenilor lui Dumnezeu, aşa încât, în splendoarea sfinţilor, Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos a altoit şi altoieşte mereu lumea întru iubirea Domnului.

Pr. conf. univ. dr. Lucian-Dumitru Colda,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia