Pentru toţi cei care l-au cunoscut, nu era nicio mirare faptul că Gherontie Cuviosul le săvârşea pe toate „în numele Prea Sfintei Treimi, al Prea Sfintei şi de viaţă-făcătoarei Treimi”, de la binecuvântările pe care ni le dădea, fie prin însemnarea cu Sfânta Cruce, fie ceva mai „tactile” cu binecuvântatul lui cap, atunci când credea de cuviinţă să ne aşeze niţel gândurile. Dacă eram la momentul gustării unui vin sau al unei beri avea grijă să pomenească Treimea Prea Sfântă, sorbind uşor de trei ori.
Unora le poate părea o evlavie exagerată această ‹pecetluire› a gesturilor banale cotidiene, dar sunt convins că pentru Cuviosul Gherontie era încredinţarea că toate trebuie săvârşite întru slava Dumnezeului nostru Treime, de vreme ce „dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14,8) sau după alt cuvânt al Sf. Ap. Pavel: „ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (1 Cor 10,31). Nevoitorul nebun pentru Hristos trăieşte această încredinţare foarte concret şi ştie că nevoinţa lui depinde de această pecetluire a cotidianului cu Numele Prea Sfintei Treimi.
Pentru Cuviosul Gherontie – sunt încredinţat de aceasta! – invocarea Sfintei Treimi însemna adâncirea sau înălţarea în abisurile sfinţitoare ale Ierusalimului de Sus. Orice rugăciune rostită sau doar pomenirea Dumnezeului-Viu îl făcea să închidă ochii sau să-i înalţe dincolo de peisajul mundan, să se avânte spre aurorile Lumii de Sus, de care ar fi vrut să îi facă părtaşi şi pe cei cărora le cerea să se roage împreună cu el: fie în trapeză, fie în curtea „de Dumnezeu păzitei Arhiepiscopii”, fie… în parcul din proximitatea Catedralei. Mai cred că această ‹convocare› la rugăciune a Cuviosului Gherontie se leagă de cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18,20). Şi, mai mult, n-am niciun dubiu că această comuniune în rugăciune pe care Cuviosul Gherontie încerca să o realizeze cu cei ce îi erau în preajmă era dorinţa lui de a-i face părtaşi ai Prezenţei Dumnezeului nostru Iubire, aşa cum ne-a promis-o Domnul Iisus Hristos, înainte de Sfintele Lui Patimi, prin care ni s-a dăruit din belşug Viaţa Sfintei Treimi: „dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14,23). Îmbelşugarea fiinţială care ne vine din această ‹locuire› a prea Sfintei Treimi este dovedită de faptul că „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (Ioan 3, 34), nu se zgârceşte cu harul şi cu iubirea, El însuşi fiind Iubirea Treimică ce Se dăruieşte ca „har peste har” (Ioan 1,16). Rostirea Cuviosului Gherontie, cât şi întreaga lui viaţă stau mărturie a acestui belşug infinit al Domnului Dumnezeu. Explozia de bucurie ce îl însoţea dovedeşte trăirea Cuviosului în nemărginitul ocean al Iubirii dumnezeieşti.
Nu pot să explic sau să descriu în cuvinte cum anume trăia Cuviosul Gherontie nemijlocirea sfinţitoare a Treimii Dumnezeieşti. Un lucru e cert: spre deosebire de noi, adolescenţii seminarişti şi studenţi care roiam pe lângă el şi care învăţam „din auzite”, de la alţii despre Sfânta Treime şi despre dogmele trinitare, Cuviosul putea să dea mărturie despre experienţa unirii cu Domnul Dumnezeu prin cuvintele Dreptului Iov: „din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42,5). Picturile Cuviosului redau ochilor noştri ceva din înălţimile ameţitoare ale Ierusalimului de Sus, dar sunt convins că complexele contururi ale Bisericii Cereşti, ce dau ocol şi învăluie imediatul acestei lumi sublunare şi care se dezvăluie doar celui „ce se alipeşte de Domnul [şi care] este un duh cu El” (1 Cor 6,17), Cuviosul le-a contemplat în bogăţia lor covârşitoare. Am certitudinea că această panoramă celestă redată pe hârtie prin binecuvântatele lui mâini, ascunde ceva din Viaţa dumnezeiască a Prea Sfintei Treimi.
Cum nu puţini au spus-o deja, trecerea din Nazaretul acestei lumi spre Sionul de Sus, căruia omul îi va spune mamă, căci „om s-a născut în el şi Însuşi Cel Prea Înalt l-a întemeiat pe el” (Psalm 86,4), a săvârşit-o Cuviosul Gherontie cel nebun de dragoste pentru Hristos, cel „ieşit din fire … pentru Dumnezeu” (2 Cor 5,13), Care l-a învrednicit să vadă nemijlocit „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit [şi pe care] le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Isaia 64,3; 1 Cor 2,9), în extaz sfânt, în bucurie explozivă. „Ierusalime, Ierusalime… Din tine nu s-or mai duce”, cânta cu nostalgie sfântă Cuviosul Gherontie. Domnul Dumnezeu-Treime a vrut să-l copleşească cu harul Lui, dăruit „fără măsură” Cuviosului nostru iubit şi în această bucurie a nemărginirii sfinte să împlinească ceea ce „Iisus Hristos, Martorul cel credincios” (Apocalipsa 1,5) a promis: „Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, – al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3,12). Să nu fie aceasta, oare, unirea deplină, fără sfârşit, pe care nicio veşnicie nu o poate cuprinde, cu Dumnezeul nostru-Treime?
Nădăjduiesc că aşa cum ne cerea să-l însoţim în rugăciune pentru a fi părtaşi harului dumnezeiesc pe care îl mijlocea pentru noi, tot aşa nădăjduiesc că bucuria Sfintei Treimi care i-a pecetluit trecerea sublunară spre Noul Ierusalim ne va fi dată prin mijlocirea lui din tăriile Lumii de Sus.
„Da, dragă…! Ioi, dragă…, da’ parcă e…, e ca o minune, dragă!”
Cristian Sibişan, München
