A venit odată sora mea la mine, iar Cuviosul era cazat în chilia mea. La scurt timp după ce a ajuns, sora mea şi-a adus aminte că la plecare şi-a lăsat cheia în uşa apartamentului. M-am dus repede să îi spun Cuviosului să se roage să nu se întâmple ceva, dar dânsul m-a liniştit că e pe mâini bune cheia. Eu am continuat: „Cum să fie pe mâini bune, că e în uşă, la discreţia tuturor?!”. „Nu e adevărat, e pe mâini bune cheia!”. Pe vremea aceea nu prea ştiam noi cine e Cuviosul, nu prea ştiai ce să alegi din ceea ce spune!
Nu am fost mulţumită de răspuns, nici eu, nici sora mea şi am mers să îl sunăm pe fratele meu. Pe atunci nu erau telefoane mobile, aveam un telefon cu manivelă, prin centrală. Înainte să-i spun de cheie, să meargă să o ia din uşă, mă ia fratele meu în primire: „Spune-i la căscata aia… Cum a lăsat ea cheia în uşă şi să plece?”. Ei au cheie unul de la altul, iar fratele s-a dus la sora mea să îşi ia ceva ce pusese în congelator. Mai făceau asta: când nu aveau loc în congelatorul lor, duceau la celălalt. Când a ajuns, a găsit cheia în uşă. A stat vreo două ore şi a aşteptat în apartament, dar când a văzut că nu apare, a încuiat uşa şi a luat cheia la el acasă. Am aflat despre cheie că era cum spusese Cuviosul: pe mâini bune!
Monahia F.,
Mănăstirea Tismana
