Când am văzut „picturile” Cuviosului am avut un şoc
Cred că l-am văzut de la distanţă pe Cuviosul Gherontie, când veneam prin Alba Iulia, dar nu ştiam multe lucruri despre dânsul. Nu s-a rânduit. În martie-aprilie, în acest an, pictând la biserica părintelui Mircea Morar, din Alba Iulia, într-o zi dânsul mi-a spus: „Vino să vezi nişte desene făcute de Cuviosul Gherontie!”. Imediat m-am gândit la ceva naiv, precar, nesemnificativ. În toate incursiunile pe care le fac, am văzut numeroase tentative şi încercări de icoană. Am acceptat, doar cu gândul că o să-i fac o bucurie părintelui, că o să o cunosc şi pe Angela Petruţa, artist plastic şi prietenă a Cuviosului.
Când mi-a arătat desenele, „picturile” (cum le zicea dânsul), am avut un şoc. Ştiu ce înseamnă imagine de calitate. Şi compoziție, şi conţinut, şi limbaj artistic. În momentul în care mi le-a arătat, şi atât de multe, am fost efectiv copleşit. Nu îmi venea să cred. A fost o revelaţie pentru mine să descopăr că există atât de mult miez teologic şi atât de multă rigoare a desenului, a compoziţiei, a ritmului… pentru că toate acestea sunt instrumente cu care un profesionist lucrează şi se dobândesc. Poate să fie şi talent, dar ele, ca şi la un muzician care cântă multe partituri, prin mult studiu, se exersează.
M-a frapat în mod special serialitatea, adică faptul că se repeta, era acelaşi ison, acelaşi refren, cu Împărăţia, cu Împărăţia…, cu aceste construcţii. A fost extraordinar! Pe urmă, era neobişnuit şi că fuseseră făcute cu nişte materiale extrem de rudimentare, de atipice, cu care te joci la grădiniţă: creioane colorate, carioca… Tocmai acesta era şocul, că nimeni nu ar fi îndrăznit să lucreze cu aşa ceva şi ar fi mers cu materiale de primă mână, de calitate. Asta cred că a frapat ulterior şi în expoziţie, faptul că a venit cu un discurs atât de simplu, dar de impact, de expresionist. Culorile acelea: roz, verde, galben fosforescent, pe care le folosea Cuviosul sunt destul de puternice şi, în acelaşi timp, greu de gestionat. Şi într-o expunere, să pui culori atât de tari, lucrare lângă lucrare, a fost o provocare şi pentru galeristul de la Bucureşti.
Sunt uluitoare „picturile” sale. Mi-am dat seama cât de mult poţi îndrăzni sau cât de mult poţi fi dezinhibat să lucrezi cu ce ai la îndemână. Un veritabil… nu putem să-i spunem un veritabil artist, că nu şi-a propus şi nu a urmărit asta, pe când noi, ca pictori care încercăm să devenim, să creştem, suntem atenţi şi receptivi la toate aceste exprimări, oriunde ar fi, oricine le-ar face.
Arta contemporană înregistrează, mai ales în Occident, încercări de inovare şi se folosesc materiale cu care să atragă atenţia. Îşi propun mulţi să fie cât mai şocanţi, cât mai extravaganţi în discurs, dar aici – ştiind cine este şi aflând, pentru că au început cei care l-au cunoscut să îmi povestească despre viaţa dânsului, despre minuni, despre contextul în care erau desenate, despre felul în care erau făcute –, am înţeles că toate acestea au venit dintr-o inspiraţie extrem de limpede. Nu era nimic în spate, mă refer la studiu, la context, nu erau discuţii la un pahar cu artişti: „Să vedem ce facem, cum pictăm, ce expoziţie pregătim?”, cum se fac de obicei lucrurile! Mi-am dat seama ce înseamnă canal direct, de la Duhul Sfânt, printr-un om cu viaţă sfântă şi care să dea un concentrat de miez teologic, pentru că tot ceea ce este acolo se poate interpreta extrem de vast pentru ce are Biserica valoros, ca învăţătură, ca dogmatică.
În picturile Cuviosului, repetiţiile nu sunt monotone, prin faptul că au proporţii şi compartimentări diferite toate aceste construcţii. Nimic nu era copiat şi în serie! Se vede o constanţă şi o preocupare extrem de fierbinte, de puternică pe tema Ierusalimului ceresc. Artiştii veritabili aveau serii. Şi Picasso, şi Van Gogh, şi impresioniştii aveau nişte serii pe care le exploatau la maxim, probabil şi dintr-o dorinţă de desăvârşire, de împlinire. A spune tot ceea ce sufletul simte să transmiţi celuilalt prin rezonanţe extrem de fine, de sensibile nu e uşor şi atunci tot revii, tot revii. La el sunt personale şi ştersăturile!
Expoziţia de la Galeria Romană (Bucureşti, 15-31.05.2021)
În momentul în care Angela mi-a spus că ar vrea să fie expuse undeva şi când am văzut că sunt clar de expus (un discurs extraordinar, la care la fel a rezonat şi domnul Emil Ene de la galerie), am zis imediat că merită duse la Bucureşti.
Ştiam de Galeria Romană, unde deja soţia mea a expus şi au expus şi colegi de-ai mei, iconari, un loc minunat, şi ambientul, şi camerele… şi mi-am zis: „Gata, facem un drum la Bucureşti şi vorbim cu domnul Emil Ene!”. Eram convins că o să fie receptiv, chiar dacă putea să zică: „Nu e zona care ne interesează, nu rezonez la ele!”. A fost extraordinar. Lucrurile s-au legat foarte frumos.
La un moment dat, era problema de panotare. Mi-a plăcut tăria dânsului, când a zis: „Nu! Astea le punem fără ramă! Clar!”. Ne gândeam: rame, sticle, panotare, cum le prinzi… complicat. Era o logistică întreagă, timpul scurt. Au fost temeri că nu o să iasă bine, că cei de la Bucureşti se împiedică de acest fapt… Dar şi în partea cealaltă: „Aveţi încredere, că omul acesta a lucrat cu Paul Gherasim! Acolo au expus oameni foarte valoroşi şi nu e la prima lui expunere!”.
Ştiam locaţia de când am fost cu expoziţia soţiei, care avea icoane de dimensiuni diferite, pe materiale diferite, pe tot felul de suporţi, şi mă gândeam deja cum să le expunem, că avem experienţă. Ne gândeam că dânsul e galeristul care ne-a pus spaţiul la îndemână, iar panotarea să o facem noi. Dar ne-a spus simplu: „Nu! Mă lăsaţi pe mine!”. Şi l-am văzut foarte sigur pe situaţie.
Le-a aranjat într-un mod cu totul diferit, mult mai profesionist decât am fi făcut-o noi. Faptul că a stat lângă un om ca Paul Gherasim, la care era specialitatea lui să aranjeze expoziţiile, şi cu Ionică Grigorescu de la Bucureşti spune multe… Era un act în sine să aşeze expoziţia. Este ca şi cum ai picta un tablou pentru expoziţie, aşa le aşează el. Toate lucrurile acestea cântăresc foarte mult la final, când percepi întreaga operă în nişte săli.
Am fost încântat când am văzut cum le-a aşezat, de faptul că erau aerisite, fără nimic altceva. Simplitatea expunerii, până la urmă, a exprimat şi simplitatea Cuviosului, ca om. Nu mai mergea să adaugi nimic.
O mărturisire în culoare…
Expoziţia a avut ecouri minunate. E o experienţă extraordinară şi chiar vorbeam şi cu un coleg care l-a descoperit. A pictat şi el ceva asemănător cu aceste construcţii. A văzut expoziţia, era la Bucureşti, şi spunea că ne inspiră, că e o sursă.
Şi pentru criticii de artă a fost o revelaţie faptul că au avut acces la un astfel de discurs, la o astfel de mărturisire în culoare. Cred că foarte mult s-au folosit, dar cred că în primul rând duhovniceşte, din cărţi. Pentru că dublat de carte, de scris, de ce este pe Internet, afli mai multe lucruri. Pentru artişti a folosit cel mai mult cât de curajos şi liber poate fi un discurs. Pentru asta trebuie să ai o trăire într-un anumit fel, să te dezinhibi, să scapi de stereotipuri, de complexe, de frici… E greu! El era liber ca o pasăre.
Asta ne încurajează să ne schimbăm viaţa, să avem grijă de miezul sufletesc, de tot ceea ce poţi pune duhovnicesc, spiritual în tine şi asta după aceea se reflectă. Foarte mulţi căutăm la suprafaţă, să fie estetic, să fie frumos, să fie nu ştiu cum, şi nu îţi dai seama. De multe ori te orbeşte, ai nişte ochelari doar pentru ceea ce faci tu şi crezi că e foarte bine, şi cineva din afară, care e mult mai detaşat, vine şi îţi spune că lucrările astea transmit şi multă mândrie, şi multă demonstraţie, şi nu e cazul… Se vede asta şi în icoană. Şi vezi aşa cum printr-un duhovnic, printr-o spovedanie, printr-un post, la un moment dat parcă îţi cad nişte văluri de pe ochi şi te gândeşti: „Cum am putut să fac asta?”, că era clar că aici pe mine m-a interesat altceva… Poate eu nu m-am focusat pe chipul Maicii Domnului, am făcut în jur tot felul de chestii, să le arăt ce tare sunt, ce ştiu eu să fac. Foarte uşor te fură treaba asta. Vorbesc în icoană, dar şi în pictură. Ceea ce pictezi e oglinda sufletului tău şi de aceea e bine ca la un moment dat să fie împreună-dialoguri, împreună-întâlniri, că îţi mai zice cine ţine la tine, că lucrurile nu duc unde trebuie, nu transmit ceea ce ar fi. Acum, în lumea artei, orice e valabil. E o nebunie totală. Lucrurile au scăpat de sub control. Dar aşa între noi, măcar să fii onest. E luptă mare să te afirmi, să te afişezi, de aceea sunt de admirat oamenii care vor să stea discreţi, în umbră, să nu facă multă agitaţie. Sunt şi ele, dar sunt la locul lor.
Contează sfântul
Au fost destul de mulţi profesionişti la vernisajul expoziţiei. A fost pentru mulţi o noutate şi au început prin intermediul lucrărilor să îl descopere. A fost o ieşire, o punere în scenă a Cuviosului, acolo la Bucureşti. Probabil avea apropiaţi sau oameni care îl ştiau, dar mulţi din cei prezenţi nu l-au ştiut. Această expoziţie a fost un fel de misionarism, de cunoaştere. Rămâne de văzut cum o să fie perceput în timp, dar aici cred că nu mai contează…
Contează sfântul, cum am simţit şi eu. După ce am plecat de la Angela, am avut toată seara şi a doua zi o pace şi o bucurie incredibile în suflet. Numai pentru faptul că am zis că mă implic, că am zis că vorbesc la galerie, că mă gândeam cum o să fie expunerea. Simţeam ce înseamnă lucrarea Cuviosului numai pentru faptul că am zis şi eu un „Da” mititel într-un angrenaj mare şi Sfântul vine şi mă mângâie. Am simţit o mângâiere foarte puternică şi, după aceea, chiar am zis la răstimpuri, când venea vorba despre asta, chiar îi ceream ajutorul în rugăciune, ceea ce fac din păcate prea puţin. Pictura în biserică, cu echipă, nu dă tihna de rugăciune pe care o ai când pictezi singur o icoană. Cu Sfântul Gherontie a fost extraordinar, că l-am simţit că lucrează şi cred că lucrează cu fiecare, pe persoană, pe ţinte precise, personalizat, cum făcea şi picturile. Fiecare are o treabă…
Nici nu e o expunere, că nu are nevoie de asta. Cred că prin intermediul lucrărilor acestora îşi împrăştie harul şi lucrarea mult mai mult, şi în alte zone, în care, de obicei, sfinţii nu ajung. Câţi sfinţi au pictat, pe câţi sfinţi poţi să-i pui într-un spaţiu expoziţional laic în mijlocul Bucureştilor? Nu dă, nu se leagă, nu ai pretext să faci treaba asta. Or, în cazul lui, ajunge la nişte oameni, şi lumea aceasta a artiştilor e destul de frământată… Nu ştii unde ajunge şi unde întoarce nişte suflete, prin lucrările acestea. Cred că simţea să picteze. În timp, pe termen lung, tot demersul lui artistic va rodi!
Pictor iconar Ioan Popa,
Otopeni-Ilfov
