Începând din copilărie, am locuit la bunici, în orașul Alba Iulia, până când am prins a merge la școală. Împreună cu sora mea, monahia R., am rememorat recent un eveniment de pe când eram micuță, despre care, de altfel, ne-am mai adus aminte de multe ori de-a lungul anilor. Doar că de această dată am descoperit împreună cum a lucrat Dumnezeu salvarea mea de la moarte prin alesul Lui, Cuviosul Gherontie.
În casa și grădina bunicilor, raiul nostru de joacă, aveam anumite locuri în care ne plăcea îndeosebi să stăm cu orele. Unul dintre acestea era podul casei. Dacă reușeam să trecem mai departe de cămara cu bunătățile bunicii, urcam în pod pe o scară înaltă, cam de doi metri și jumătate, să cercetăm „arhivele” bunicului. Știam noi că acolo se merge numai cu bunicul, ca să nu cădem, cum ne atenționa bunica… Doar că, uneori, voiam și noi să vedem dacă „putem cum face bunicul???”. Mai exact, acest lucru însemna ca și noi, singure, să urcăm în pod și apoi, când coboram, să închidem și ușa de la gura podului. De fapt, aceea nu era chiar o ușă. Era un loc gol în tavanul cămării, acoperit cu câteva scânduri prinse în două balamale. Acestea, dacă le ridicam, puteam intra, din capătul de sus al scării, în podul casei. Și cum bunicul urca de obicei pentru a lua ceva de acolo, cobora destul de încărcat, fapt pentru care era nevoit, uneori, să-și pună acele scândurele prinse în balamale pe umăr în timp ce pășea pe scară, astfel încât, după câteva trepte, deschizătura tavanului se acoperea singură la loc.
Eu aveam pe atunci cinci ani, iar sora mea, șapte. Și, fiindcă eram fascinate de tot ce era și făcea bunicul, am hotărât să-l imităm în felul cum cobora din pod. Așadar, urcându-ne pe furiș, desigur, în pod, după ce ne-am jucat până ni s-a făcut foame binișor, am dat să coborâm. Eu am trimis-o pe sora mea prima, ca să pot să închid eu ușa precum făcea bunicul. Nu era singurul lucru în care încercam să-l imit; eram mereu nedespărțită de el, astfel încât sora mea s-a lăsat repede convinsă că „eu sunt de data asta!!!” și a coborât, strigând de jos la mine să mă uit bine unde pun piciorul! Primă treaptă, a doua… și… chiar am căzut! De la doi metri și jumătate înălțime, pe cimentul din cămară, pe spate. Așa am rămas până a venit bunica și m-a ridicat. M-a dus în pat, unde am zăcut până seara. Desigur, acestea eu nu mi le amintesc. Mi s-au povestit mai târziu. Am stat fără să deschid ochii, nemișcată, până seara. Verde la față ziceau c-am fost. Bunica se ruga cu multe lacrimi și mă striga mereu. Seara, stând cu bunicul lângă patul unde zăceam eu, au auzit deodată: „Bună! Dă-mi să mânc!”. Înviasem! Atunci au plâns amândoi, mulțumind Domnului. Sora mea își amintește și niște replici: „Vezi, ţi-am spus eu! E bine să-i ajuți pe săracii lui Dumnezeu! Dumnezeu ne-a ajutat cu fata!”.
De asemenea, mai mare fiind, își amintește cum în dimineața aceea, ca și în altele, un bătrânel cu o traistă mare a intrat și la noi în curte. Zic: și la noi, căci astfel de oameni amărâți intrau unde era deschis pe strada noastră sau la cine îi chema și se bucurau dacă le dădea cineva ceva să-și pună în traistă. Bunica era obișnuită din familie să îi cheme chiar și în casă, nu doar să le lase poarta deschisă. „No, haidați și la noi o țâră!”.
Maica R. spune că, în acea dimineață, venise un astfel de bătrânel, care vorbise mai mult cu bunica. Spunea mereu că îl doare capul, îl doare tare, și să-i dea și ceva pentru durere. Apoi, maica își amintește că, după ce a plecat, bunica i-a spus bunicului că acela avea buletin cu dungă roșie, că i-a arătat.
Bunicul, fiind șofer pe salvare, i-a spus bunicii că aceste buletine le au cei care „au fost la cronici”. (Așa se zicea acolo spitalului pentru cei cu boli psihice); și că acest bătrânel este un om deosebit, deși are acel buletin, că îl cunoaște, deoarece el îl mai luase cu mașina când lucra, ducându-l într-o parte sau alta, îl cunoștea și îl ajutase cu transportul. După cum am notat la începutul acestei mărturii, despre faptele întâmplate atunci am mai vorbit cu sora mea de-a lungul anilor, la fel și cu bunica. Nu ne-am gândit niciodată la ce am auzit atunci de la bunici, ce au vorbit… Eu eram micuță, iar sora mea a păstrat în suflet doar gestul bunicilor de a veni în ajutor săracilor, felul cum au reacționat; toate, fără să le analizeze prea mult.
Aș spune că minunea revenirii mele după o astfel de căzătură, fără nicio urmă de traumă măcar, s-a făcut atunci, dar s-a întregit recent, când ne-am dat seama cine a fost acel bătrânel care venise la noi să ceară milostenie înainte de aventura cu urcatul în pod.
Maica R. are în mănăstirea unde viețuiește o monahie care l-a cunoscut îndeaproape pe Cuviosul. Aceasta i-a dăruit de mai multe ori câte o fotografie cu el, care însă ajungea uitată… printre alte iconițe. A primit în dar chiar cărțile Cuviosului, dar nu s-a grăbit deloc să le citească.
La un moment dat, ajungând la ananghie, a dat peste o fotografie a Cuviosului, la care închinându-se, l-a rugat să o ajute, făgăduindu-i că îi va citi apoi amândouă cărțile. Ajutorul a venit grabnic, așa că, la începutul Postului Mare din 2020, a citit amândouă cărțile. Citindu-le, Domnul a lucrat aducerea-aminte de întâlnirea noastră la Catedrala din Alba Iulia cu acest Cuvios, pe când noi deja aveam cam 14 și 16 ani. Aceasta o socotesc ca pe o a doua minune!
Bătrânelul pe care-l vedeam la slujbe rugându-se pe solee era Cuviosul Gherontie. Mi-a dat și mie o fotografie și cărțile cu el și atunci mi-am adus aminte de următoarea întâmplare: Mergeam în vacanțe la catedrală, la Sfânta Liturghie, de multe ori. La un anumit moment al slujbei, apărea pe solee un bătrânel care se ruga cu mâinile ridicate. Era un pic neobișnuit, dar îmi era tare drag de el. Avea o evlavie rară. Se ruga adânc, mă impresiona! Când nu-l mai vedeam o vreme și apoi revenea, mă bucuram nespus. Îl socoteam un bunicuț de la munte.
Într-o zi, ieșeam cu sora mea pe poarta catedralei și Cuviosul parcă pe noi ne aștepta acolo. Ne privea cu o nespusă duioșie. L-am salutat și am vrut să-i dau niște bani. A refuzat, spunând cu blândețe: „Dragă, de ce vrei să-mi dai bani? Nu sunt cerșetor!”. I-am cerut iertare și am dat să plec, dar mi-a spus: „Uite, dacă-mi dai bani, eu îi dau la cei mai săraci decât mine, dar dă-mi un pomelnic, ca să te pomenesc!”. Atunci i-am spus cum ne cheamă. Cuviosul a întrebat: „Dar a cui sunteți? Unde stați?”. Noi, când am auzit, am vrut să încheiem repede discuția, pentru că acasă ne învățau să nu prea vorbim cu străinii, singure fiind. Am răspuns, totuși, bătrânelului drag, că suntem a lui cutare, de pe bulevardul…
Cuviosul mi s-a adresat direct, spunând: „A! Dar pe tine te cunosc de când erai mică! Am fost la tine acasă!”. Nouă ne cam venea să râdem: nu știa cum ne cheamă și acum zice că pe mine mă știe de mică și că a și fost la noi acasă! Chiar atunci ieșea din curtea Catedralei un prieten de-al nostru, care îl știa foarte bine pe Cuviosul. Acesta, auzind ce ne-a întrebat, i-a spus că noi suntem din București și că venim aici, în vacanțe, la bunici. Imediat, Cuviosul a început să cânte vesel o melodie cunoscută pe vremuri: „Fetițe dulci, ca-n București, în toată lumea nu găsești…”, și dădea din mâini în ritmul cântecului. Noi am râs, ca de o glumă, am salutat și am plecat cu prietenul nostru, care ne-a zis: „A, lăsați-l! Nu-l știți pe Gherontie??? E nebun! Dar nebun pentru Hristos!”.
Atunci am auzit prima dată despre acest lucru: nebunia pentru Hristos. Și, deși nu am înțeles la ce se referă, am rămas cu gândul la faptul că acel bătrânel e al lui Hristos.
Și, cu adevărat, mă impresionase că a vrut să se roage pentru noi și să dea totul „celor mai săraci” decât el. Poate prin faptul că a început să cânte a vrut să ne abată de la aceste admirații ale noastre față de un astfel de „sărac”.
Mulțumesc Domnului că m-a ajutat să-mi amintesc, împreună cu sora mea, de acestea lucruri întâmplate demult, ale căror imagini le păstram în suflete fără să înțelegem cele despre taina care o ascundeau. Cuviosul ne-a ocrotit și a vrut să nu fim în neștiință despre cunoștința noastră cu el.
Să avem binecuvântarea lui!
Prof. Ruxandra O.,
Bucureşti
