Odată când a venit la mănăstire la Albac, eram şi eu în vizită pentru câteva zile. Când m-a văzut, Cuviosul s-a bucurat şi a zis: „Io, io cred că aicea, aicea, cu-cuvioşia ta! Io cred că cuvioşia ta, aicea!”. I-am spus: „Roagă-te, să fie voia Domnului! Nu ştiu dacă voia Domnului este să fiu aicea!”. „Ba, eu cred că aicea!” Era în faţa bisericii cu o cruce de binecuvântare în mână şi a aruncat-o spre mine ca să o prind. Eu i-am dat-o înapoi. Iar mi-a aruncat-o şi iar i-am dat-o. De trei ori a făcut aceasta. Cred că s-a rugat pentru mine, eu nu credeam că o să ajung la Mănăstirea Albac. Gândul meu era să fiu în altă parte, dar aşa a fost voia Domnului, pentru rugăciunile duhovnicului pe care l-am avut la Alba şi ale Cuviosului, ca să fiu la această mănăstire.
După ce am intrat în mănăstire, Cuviosul Gherontie a venit din nou la noi. Când auzeau, oamenii de prin împrejurimi doreau să-l vadă şi să-i ceară să se roage pentru ei. El, însă, când i se spunea că a venit cutare om să-l vadă, zicea: „De ce tot vin oamenii la mine, dragă? Eu sunt un om păcătos!”. Eu îi spuneam: „Doresc doar să vă vadă şi să vă dea un pomelnic!”.
Monahia N.
