Pentru mine, minunea a fost că l-am cunoscut pe Cuviosul! Eu nu am văzut nişte minuni extraordinare: „Sfinte, mi-am pierdut cheia, te rog ajută-mă să o văd chiar în faţă!”…
Eram în pelerinaj în Ţara Sfântă, cu un grup de maici şi părinţi din Petru Vodă, în 2006, când Cuviosul a mers prima dată la Locurile Sfinte. Dânsul s-a ataşat de noi şi nu mai pleca de lângă noi. Eram cazaţi cu toţii la Aşezământul românesc şi de multe ori îl surprindeam îngenuncheat chiar în camera în care eram cazate, iar când îl întrebam mirate ce face acolo, ne spunea: „Fac curat, dragă!”. Şi începea să ne aranjeze sandalele, dar el bătea metanii şi la patul meu, şi la al maicii stareţe Iustina şi la al maicii Varahila.
În Săptămâna Patimilor, aşteptam să vină alaiul de ierarhi şi preoţi pentru Drumul Crucii. Cuviosul era în spatele meu cu un părinte care acum este în Muntele Athos şi l-am auzit dezvoltând toată teologia cetelor îngereşti, după Sfântul Dionisie Areopagitul. Ciuleam uimită urechile că explica totul atât de natural, de firesc… totul fără greş. Atunci mi-am dat seama că nu e bolnav psihic, cum ziceau mulţi. Pe unul dintre părinţii care spunea tuturor despre dânsul că e bolnav, l-a vădit Cuviosul cu nişte lucruri, că din acel moment nu a mai spus aceasta.
Cuviosul dezvăluia uneori gândurile. Făcea totul ca nişte glumiţe. Ne vădea nu numai păcatele, ci şi un gând dacă îţi venea şi îl ţineai până devenea păcat, el îţi spunea de la început.
Eu atunci eram foarte mâhnită, deoarece voiam să rămân la Ierusalim şi nu aveam posibilitate, nici Părintele Justin nu îmi dăduse binecuvântare. O lună cât am stat acolo am plâns, dar Cuviosul fugea după mine, mă lua şi mă gâdila tot timpul, de mă dureau coastele, doar să mă vadă zâmbind. Mă lua de cap şi dădea cap în cap cu mine.
În momentul în care părintele care acum e în Athos şi-a dat seama despre Cuviosul că este deosebit, mi-a spus să vorbesc cu el şi să îl întreb ce să fac. Chiar dacă nu aveam binecuvântarea Părintelui Justin, eu tot căutam o portiţă să rămân. L-am prins odată pe terasă la Aşezământ, eram doar noi doi şi i-am spus că vreau să îl întreb ceva. În momentul acela a lăsat giumbuşlucurile şi au fost cei mai vii şi mai adânci ochi pe care i-am văzut, după ai Părintelui Justin… Toată faţa lui s-a schimbat: era compasiune, înţelegere. I-am spus: „Eu nu mai pot! Eu vreau să rămân la Ierusalim!”. Mi-a zis: „Dacă vrei, poţi să rămâi aici la biserica românească!”. Dar acolo nu era ceea ce căutam eu. Am priceput atunci că nu era voia lui Dumnezeu să rămân. Cum a apărut cineva pe terasă, iar a început să mă gâdile, să mă ia de cap şi mă ciupea şi mă strângea de mână!
Schimonahia Mercuria,
Mănăstirea Paltin, Petru Vodă
