L-am cunoscut pe fratele Gherontie din perioada când slujeam la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, după anul 1990. La început nu i-am dat suficientă atenţie pentru că nu înţelegeam modul lui neobişnuit de a fi. Am avut nevoie de mai mult timp ca să pot să-mi dau seama, încet, încet, că acest om avea o viaţă duhovnicească serioasă, profundă şi foarte bine tăinuită.
Am observat, între altele, cât de atent era la ceea ce se rostea şi se cânta la sfintele slujbe, chiar dacă în exterior nu părea aşa, dar şi cât de bine înţelegea anumite cuvinte sau expresii liturgice. Uneori ne atrăgea atenţia referitor la anumite alcătuiri liturgice. La „Apărătoare Doamnă” nu era de acord să spunem: „ca să strigăm ţie”, ci „ca să cântăm ţie”. Ne spunea: „Cum să strigăm la Maica Domnului?”. Sunt şi alte exemple de expresii care nu erau în acord cu trăirea lui sufletească. El avea o altă înţelegere, era foarte atent şi acrivist cu cuvintele folosite, iar textele rugăciunilor şi cântărilor liturgice trebuia să fie în conformitate cu propria lui trăire.
La Pavecerniţa care se citea în zilele de luni, marţi şi joi, la catedrală, după slujba Vecerniei, la rugăciunea „Nepătată, neîntinată”, mergea şi se aşeza în genunchi în faţa tetrapodului cu icoana Maicii Domnului şi se sprijinea cu mâinile pe tetrapod, într-o poziţie de adâncă smerenie şi concentrare interioară, iar, când începea rugăciunea „Şi ne dă nouă, Stăpâne”, se muta, mergând în genunchi la tetrapodul cu icoana Mântuitorului, şi lua aceeaşi poziţie. Când ieşeam la spovedit îl vedeam de multe ori în poziţii foarte chinuite. Stătea cu genunchii jos, pe pardoseală, iar cu tălpile picioarelor pe podiumul de la străni. Şi stătea mult timp aşa…
De asemenea, deosebite erau şi rugăciunile lui personale, aş aminti una, care mie îmi place foarte mult şi care cred că exprimă seriozitatea vieţii sale duhovniceşti: „Vezi, Doamne, dacă sunt pe vreo cale rea, du-mă, Doamne, pe calea veşniciei!”. Avea o nevoinţă foarte aspră. În timpul Postului Mare nu mânca nimic toată ziua, iar seara, când voia să mănânce, cerea mâncare fără ulei. În anumite situaţii, când cineva avea o ispită, îi cerea să mănânce fără ulei chiar dacă era dezlegare la untdelemn. Erau sfaturi personale, cu care cel care primea respectivul sfat putea depăşi ispita. În alt plan, mă mira uşurinţa cu care trecea la sfârşitul posturilor de la postul sever la mâncarea de dulce. Putea să mănânce orice în primele zile de dulce, fără să aibă nicio problemă gastro-intestinală.
Fratele Gherontie avea şi un foarte bun simţ duhovnicesc al stării sufleteşti a oamenilor pe care îi întâlnea.
Vedeam că le dădea atenţie copiilor şi tinerilor interesaţi să interacţioneze cu el. Vorbea cu ei serios, ca şi cu oamenii mari, cu adulţii. Uneori elevii şi studenţii noştri erau curioşi să vadă dacă chiar e clarvăzător. Mi-a spus un elev seminarist că dăduse teză şi l-a testat să vadă dacă ştie ce notă va lua. Şi atâta a luat, cât a zis Cuviosul. Cred că a urmărit ceva de i-a făcut această „demonstraţie”. În acea situaţie, i-a răspuns direct la întrebare.
L-am spovedit de vreo trei ori. Şi de aici avem ceva de învăţat. La el nu exista dorinţa de a spune în şoaptă păcatele. Se auzea şi de la zece metri ceea ce spunea. A venit odată la spovedit şi, după ce am făcut molitva, a apărut cineva care urma să îl ducă mai departe cu maşina. Era târziu, drumul era lung, iar Cuviosul s-a ridicat să plece. L-am întrebat: „Ce faci, Cuvioase? Nu mai rămâi la spovedit?”. El mi-a dat un răspuns care arată un mare echilibru duhovnicesc: „Dragă, bine că mi-ai citit molitva, că sigur unde mă duc găsesc un preot să mă spovedească!”. Nu m-a supărat nici pe mine şi nici pe cel care a venit după el şi se grăbea foarte tare! El nu se împărtăşea des, dar niciodată nu le-a făcut observaţii fiilor mei duhovniceşti pe care-i cunoştea, că se împărtăşesc des, deşi ştia acest lucru. Pe mine chiar m-a bucurat asta. Dacă era ceva în neregulă, ar fi spus.
Mi-a rămas în suflet o întâmplare cu totul deosebită. Era în Săptămâna Mare şi am mers să mâncăm seara, după slujba Deniei, în bucătărie, pentru că în trapeză se tăia pâinea pentru Sfintele Paşti. Nu îmi amintesc despre ce se vorbea, dar, la un moment dat, Cuviosul a început să scoată nişte sunete de am zis că parcă ar vorbi în limbi. Nu doar eu l-am auzit, ci şi alţii care au fost acolo. Repede şi neinteligibil, dar nu părea o bolboroseală, ci o limbă pe care ar părea că o cunoaşte. Rostea foarte rapid cuvintele, iar asta a durat cam un minut. A fost ceva ce nu mai văzusem şi nu mai auzisem nici la el, nici la altcineva.
Atunci când mă gândesc la fratele Gherontie îmi vin în minte două texte din Sfânta Scriptură, scrise de Sfântul Apostol Pavel, care cred că i se potrivesc foarte bine: „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înţelept.” (I Corinteni 3, 18). A fi nebun înseamnă a se socoti cineva astfel, conform mentalităţii lumeşti, profane, şi a-i face şi pe alţii să îl considere aşa, constatând că s-a schimbat radical. Asceza nebuniei întru Hristos este o formă de protest împotriva excesivei aplecări a oamenilor spre interesele, grijile şi cugetările pământeşti. Or, în al doilea text biblic, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos, întru Dumnezeu.” (Coloseni 3, 2-3).
Nevoitorul nebun pentru Hristos se eliberează de sclavia mentalităţii lumeşti, profane şi mondene, nepotrivindu-se nicicum cu acest veac. Asumându-şi această nevoinţă, fratele Gherontie a devenit un om liber în Hristos, cum puţini oameni (doar sfinţii) reuşesc să devină. Sfântul Ioan Gură de Aur zicea: „Nu-mi pasă dacă trec drept nebun întru Hristos. Chiar mă simt încântat când sunt socotit aşa, ca şi cum aş fi primit o cunună de lauri, pentru că, atunci când sunt făcut aşa, mă simt întocmai ca Pavel care spune: Noi suntem nebuni pentru Hristos.”
Arhim. Samuel, Cluj-Napoca
