Există oameni care ne captează atenţia prin simplitatea credinţei şi dăruirea completă, întregitoare! Aşa era şi cred că este în continuare Cuviosul Gherontie.
Prezenţa cuvioşiei sale în Catedrala Încoronării şi în apropierea acesteia mi-a atras atenţia încă din studenţie. Fără multe vorbe, cu gesturi sugestive, Cuviosul a „subliniat” în evoluţia istoriei personale, câteva momente de cotitură, acel „ori-ori”. Intervenţie pe care, fie am acceptat-o ca realitate, fie am suportat consecinţele indiferenţei sau împotrivirii.
În cele câteva rânduri relatate prin scurte istorisiri, vorbesc de „mine” şi Cuviosul, în realitate eram „noi”, două sau mai multe persoane în jurul său, atât în timpul vieţii, cât şi după adormirea sa.
Iată, un moment petrecut în perioada 2002-2003 la ceas de seară în catedrală, unde se auzea cu insistenţă începutul Rugăciunii Domneşti. Reţin prezenţa a trei persoane, studente, dintre care una era cea care povesteşte. Ascultam cu discreţie, cu urechile „ciulite” şi cu speranţa că ne va îngădui să ascultăm mai mult. Cuviosul rostea imperativ, repetitiv şi convingător chemarea „Tată…”. Cu siguranţă, în acea seară ne-a convins că aşa trebuie rostită rugăciunea. Cu mintea pătrunsă de fiecare cuvânt, până când mintea şi gândul devin una cu Cuvântul.
Au fost şi alte momente scurte de dialog sau monolog. Cuvioşia sa vorbea sau protesta, oarecum, iar eu tăceam. Toate intervenţiile Cuviosului au avut un sens pe care uneori îl înţelegeam, însă, în unele situaţii, am avut nevoie de timp. Aş vrea să împărtăşesc cât mai multe momente şi trăiri, însă neputinţa cuvintelor şi prezentul imediat m-au determinat să selectez două trăiri importante, cea relatată şi încă una pătrunsă de tristeţe.
Aşadar, cu Cuviosul Gherontie alături am parcurs un moment foarte dureros, adormirea întru Domnul a mamei. Cuvioşia sa a fost prezent în mod pragmatic prin chipul său surprins de aparatul de fotografiat. Dar, în mod tainic, cred că a fost prezent cu totul şi a oferit mângâiere şi certitudinea prezenţei dumnezeieşti în momente greu de îndurat de mama, de autoarea rândurilor şi familia mea dragă: soră, unchi, mătuşi, nepoţi şi toţi cei care ne-au susţinut. Pentru hotărârea cu care ne-a ajutat îi mulţumesc din suflet şi îl rog să ne susţină în continuare!
Un ultim gând legat de Părintele Gherontie se raportează la paradoxul existenţei sale. Viaţa Cuviosului, atât cât am putut-o cuprinde cu mintea, mi-a rămas în amintire astfel:
Veniţi să-l lăudăm pe Cuviosul Gherontie,
Care, în toată viaţa sa, Preasfânta Treime a slăvit
Şi, ca un nebun pentru Hristos s-a nevoit!
Prof. dr. Teodora Ancateu,
Alba Iulia
