De peste 40 de ani sunt legat sufleteşte de Catedrala din Alba Iulia. În timpul liber şi, mai ales seara, după slujba Vecerniei, mergeam mulţi ani să le ajut pe maici la bucătărie cu una-alta: la pus masa, la adunat masa, la curăţat zarzavaturi.
Aşa am ajuns să fiu mai aproape de fratele Gherontie şi, datorită lui, să ajung mai aproape de Dumnezeu. A început să vină mai des la Alba Iulia după 1990. Am învăţat multe de la el. Îl vedeam cum se ruga în biserică, dar şi pe stradă. A fost şi la mine acasă. L-am dus seara să mănânce, dar nu a mâncat.
Câte rugăciuni a făcut la mine acasă! Atâta se ruga noaptea! Numai în rugăciune stătea. Stătea lângă pat jos, în genunchi! Se ruga la sfinţii îngeri şi la toţi sfinţii. Se ruga din tot sufletul. Aşa m-am simţit de fericit! La ora 12 m-a chemat să mă rog cu el, dar după aceea, a rămas singur. M-am trezit eu, că îl auzeam rugându-se. Se auzea prin pereţi, dar nu mi-a zis niciun vecin nimic.
De câte ori mă întâlneam, îmi vorbea despre Dumnezeu şi despre rugăciune. Mi-a spus să Îl urmez pe Dumnezeu şi să mă rog neîncetat! Mă întreba ce rugăciuni fac şi mi-a spus că dacă mă rog, Dumnezeu mă va ajuta. Mi-a spus să mă rog pentru toată lumea asta, pentru toţi oamenii, nu numai pentru mine.
Şi când mă întâlneam cu el pe la biserică, asta mă întreba, dacă mă rog. Îmi spunea să fac rugăciuni cu cutremur, din tot sufletul, nu numai „Hai, să mă rog şi eu!”. Îmi zicea apăsat: „Când te rogi, să-ţi fie capul acolo, la rugăciune. Să nu te culci fără rugăciuni seara!”. Mi-a spus: „Cât poţi, să nu faci păcate! Cât poţi, fă numai rugăciune, că rugăciunea te îndepărtează de gândurile rele!”.
Îl vedeam cum se ruga şi pe stradă, la intersecţii, acolo unde sunt semafoare. Stătea cu faţa la catedrală, ridica mâinile în sus şi se ruga în mijlocul oamenilor. El de Dumnezeu nu se ruşina, că îl aude cineva că se roagă. La semafor se ruga cu mâinile sus, în picioare. Unii oameni se uitau la el, dar nu avea treabă. Se uita spre catedrală şi se ruga. O dată l-am văzut la Platoul Romanilor, la semafor, acolo se ruga.
Vine odată la mine acasă şi îmi zice: „Cuvioase, hai să mergem la părintele… să le ducem nişte apă, că unii n-au plătit şi le-a tăiat apa la tot blocul!”. Am umplut patru găleţi cu apă şi aşa am mers pe jos cu ele, până acasă la părintele. Când ne-a văzut la uşă, tare s-a emoţionat de dragostea Cuviosului!
Venea într-o perioadă şi la bucătărie, la episcopie. Şi acolo se ruga. Uneori stăteam acolo şi ajutam până la 2 noaptea. Era cu mine şi ajuta la curăţat la cartofi. Uneori mă mai şi gâdila. Lucrând acolo, vorbea despre Dumnezeu. Dar tot rugăciunea era pe primul loc. Se punea în genunchi şi se ruga. Nu conta că se băga cutare sau cutare pe uşă. Nu îl deranja nimic.
Nu am auzit niciodată să fie bolnav sau să spună că îl doare ceva sau că-i este frig. Nici poveste! Era în februarie şi a venit la catedrală numai în cămaşă. Eu eram în cojoc şi nu mai puteam de frig. Îl întrebam: „Nu ţi-e frig?”. Fratele Petrică a zis ceva nemaipomenit: „Se vede că fratele Gherontie îl are pe Dumnezeu! De el nu se atinge nimic: nici boală, nici frig!”. Se simţea fericit mergând prin frig şi prin ger şi avea pe el doar o cămaşă sau un pulover subţire! El purta haine numai de la alţii: două-trei zile. Îi dădeau alţii, le purta şi pe alea, apoi le dădea altora şi bocancii la fel. Avea bani la el şi îi împărţea la săraci. Îi ţinea în batistă.
Povesteam amândoi şi se bucura când mă vedea. Săracul, dacă era îndepărtat, se retrăgea şi se ruga. Mai stătea prin biserică, iar eu mergeam după el să vină să stea în strană. Îmi spunea: „Mânca-te-ar raiul!”. Cine l-a neglijat, rău a făcut! Mă gândeam: „Uite, un om fără carte, fără nimic şi ce rugăciune are!”. Făcea numai lucruri bune şi era tot o voie bună. Nu l-am văzut supărat pe cineva.
La o vreme, soţia mea a trecut la sectari. Tare m-am necăjit. Mă întreba fratele Gherontie: „Unde-i dânsa? Nu o văd la biserică! Se roagă acasă?”. I-am povestit şi mi-a spus supărat: „Îi păcat de ea, că îi cumsecade şi se poartă frumos. Îi păcat de ea că s-a dus pe calea rătăcită! Vezi, cuvioşia ta, să nu te laşi!”. Anul trecut, soţia mea a murit. I-am spus: „Frate, am rămas singur!”. Mi-a spus: „Nu eşti singur! Eşti cu Dumnezeu! Să te rogi continuu, că nu eşti singur, Maica Domnului te va ajuta! Rugăciunile ei sunt mai primite decât ale oricărui, că Maica Domnului e Mama Lui!”. Mi-a spus să citesc acatiste şi să nu lipsească Paraclisul Maicii Domnului şi seara şi noaptea să mă rog, că „Rugăciunea de noaptea e mai primită ca oricare!”.
Atâta mi-a fost de drag omul ăsta, că a fost ca un sfânt aici, jos, pe pământ. După ce a venit la noi, parcă s-a schimbat şi în casă, parcă mergeam mai cu drag. De nu venea la noi, nu eram aşa ataşat de rugăciune. Îmi fac rugăciunea mult mai atent. Din tot sufletul şi din tot trupul. Şi crucea… Dacă l-am văzut cum se închină, aşa fac şi eu. Mă închin şi pe drum.
Când am aflat că a murit în Ţara Sfântă, m-am înfiorat! Acum, la cei 74 de ani ai mei, îl rog mereu să-şi aducă aminte de mine şi de familia mea!
Fratele Valentin Popa
