Anii din perioada în care am fost elev seminarist și apoi student la teologie au fost marcați de personalitatea mai multor duhovnici, profesori și oameni care aveau o viață îmbunătățită din punct de vedere duhovnicesc. Unii mi-au marcat formarea teologică prin învățătura pe care o împărtășeau, alții prin îndrumările spirituale pe care mi le ofereau, iar alții prin trăirea propriu-zisă a vieții lor și prin atitudinea pe care o aveau față de cei din jur, care spuneau mai mult decât orice cuvânt omenesc. Unii mi-au șlefuit mintea teologică prin învățătura pe care o revărsau cu dărnicie, alții mi-au fost sprijin sufletesc, însoțitori nevăzuți ai căutărilor mele tăcute. Dar cei care au lăsat cea mai adâncă brazdă în țarina inimii mele au fost aceia care trăiau cu adevărat ceea ce mărturiseau, acele făclii vii, făpturi transparente în care puteai zări tainic lucrarea Duhului. În prezența lor, se nășteau în mine întrebări tainice, ce răsăreau din tăcerea gândului și din nevoia de înțelegere a unei lumi mai adânci, mai reale decât cea a simțurilor. Unul dintre acești oameni de taină, enigmatic până la o vreme, a fost Cuviosul Gherontie. Îl întâlneam adesea la slujbele de la Catedrala Reîntregirii și Încoronării din Alba Iulia, sfântul locaș de rugăciune din inima Cetății Marii Uniri, unde el poposea adesea, fiind oaspete apropiat al unor familii binecredincioase din Alba Iulia.
Întâlnirile și interacțiunile spontane cu el se petreceau, de obicei, după terminarea slujbelor de la catedrală, când rămâneam în preajma sa, stând la sfat, ori însoțindu-l, uneori, până la casa familiei părintelui profesor Dorin și a doamnei profesoare Monica. Multe dintre aceste momente au devenit icoane vii în sufletul meu, amintiri pe care nu le pot cuprinde în cuvinte potrivite, căci țin de o înțelegere care nu se învață, ci se trăiește. Unele întâmplări simt că au fost îngăduite doar pentru zidirea mea lăuntrică, fiind răspunsuri binevenite la neliniștile mele sufletești, pe care nu le rosteam, dar care ardeau în adânc. Altele, însă, aveau o lumină mai largă, o semnificație duhovnicească ce putea hrăni și alte suflete, adevărate lecții vii, rostite prin gesturi simple, dar pline de miez și de haz, al căror ecou răsuna în sufletul fiecăruia după măsura înțelegerii lui și a întrebărilor ce-l frământau.
Îmi amintesc limpede o zi în care, după slujba de la catedrală, am rămas în curte cu Cuviosul Gherontie, împreună cu mai mulți colegi de la Facultatea de Teologie, studenți și absolvenți. Printre ei se afla și tânărul Valentin Vesa, un suflet discret, liniștit, cu mintea trează și inima aplecată spre cele de Sus. Cuviosul părea să-și fi îndreptat toată atenția asupra lui, provocându-l, cu înțelepciune și „smerită viclenie”, la un dialog teologic viu. Nu întreba direct, ci îmbrăca întrebările într-un joc duhovnicesc, în care ba juca rolul credinciosului nelămurit, ba pe cel al cercetătorului curios. Era o adevărată conferință de suflet, cu întrebări și răspunsuri, în care Cuviosul modera cu har și duh, iar Valentin, prins în acest joc tainic, își mărturisea înțelepciunea și credința cu seninătate și spontaneitate.
În timp ce ne mișcam încet prin curtea catedralei, din fața intrării până în spatele altarului, spre poarta de ieșire a reședinței arhiepiscopale, discuția a virat brusc de la lucrările duhovnicești și cerești spre unele mai lumești. Cuviosul Gherontie a început să-l întrebe, cu o sinceritate copilărească, despre planurile lui de căsătorie. Ba mai mult de atât, în stilul său binecunoscut, jucăuș și mereu surprinzător, a început să-l „logodească” pe Valentin cu o tânără din grupul nostru, despre care îl întreba dacă nu doreşte să fie „boreasa” lui. Pe noi ne amuza nespus, dar pe tânărul Valentin îl stânjenea vizibil. Încerca să păstreze o distanță sobră, iar Cuviosul, neclintit, continua „misiunea” sa cu o insistență blândă și hazlie, însă Valentin nu lăsa să se vadă nici cea mai mică intenție de a ceda, măcar formal, „presiunilor” Cuviosului.
După ce toate încercările de „potrivire” păreau zadarnice, Cuviosul s-a apropiat de Valentin, care se îndepărtase ușor de grupul nostru, și i-a rostit, cu o voce clară, ca o sentință: „Apăi, știi ce, dragă? Să rămâi aşa, toată viața!”. Anii au trecut, cu pașii lor neauziți, ca niște ceasuri de taină în pridvorul vremii. După finalizarea studiilor, în țară și peste hotare, tânărul Valentin a ales calea călugăriei. A fost tuns în monahism primind numele Benedict, iar mai târziu a fost ales şi hirotonit Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului. După cinci ani de slujire arhierească în această demnitate, a fost ales Episcop al Sălajului, unde păstorește cu înțelepciune și râvnă apostolică.
Cuvintele Cuviosului Gherontie, aparent văzute ca o glumă, o succesiune de replici ludice rostite cu simplitatea și gingășia copilului duhovnicesc, s-au dovedit a fi o fulgerare de cunoaștere adâncă, o întrezărire a darului înainte-vederii, pe care numai cei curați cu inima îl primesc și împărtășesc cu smerenie, în taina „nebuniei în Hristos”.
Pr. conf. univ. dr. Oliviu Botoi,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia
