Tatăl meu, Părintele Viorel-Ioan Trifa, l-a avut foarte apropiat sufletului pe Părintele Arsenie Boca, pe care l-a căutat de multe ori, fiindu-i modelul la care se raporta permanent. Întâlnirile cu Cuviosul Gherontie, în câteva rânduri, la noi acasă, nu au fost unele care să îl convingă de sfinţenia vieţii lui, datorită modului nemaivăzut în care trăitorul în nebunia pentru Hristos se raporta la Dumnezeu şi la oameni, în comparaţie cu modelele marilor duhovnici ai românilor. Cu toate că simţea lucrul acesta, în două rânduri Cuviosul i-a pus mâna pe piept în dreptul inimii şi i-a spus admirativ: „Bunătate, bunătate, bunătate!”.
Apariţia cărţilor cu mărturii a adus o schimbare în înţelegerea faţă de lucrarea Cuviosului, dar momentul în care tatăl meu s-a apropiat şi de acest sfânt contemporan a fost cel în care, la începutul anului 2024, a fost diagnosticat cu cancer. Decizia tatălui meu a fost să nu urmeze tratamente specifice, ci să se lase în mâna lui Dumnezeu, cu conştiinţa că poate fi ridicare din patul durerii sau o pregătire prin suferinţă a sufletului pentru Împărăţia lui Dumnezeu! L-au avertizat medicii despre durerile care vor apărea, poate chiar insuportabile fără tratament, dar tata a rămas de neclintit în decizia lui.
Au urmat trei luni grele, în care am văzut ce înseamnă să te încredinţezi total lui Dumnezeu în boală şi suferinţă. A avut tatăl meu parte de o pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu pe care aş dori-o pentru toţi oamenii: Spovedanie deasă, Împărtăşire, Sfântul Maslu, rugăciune… La un moment dat, l-am întrebat ce rugăciuni vrea să citească sau să îi citim noi: „Acatistul Cuviosului”, a venit imediat răspunsul. Şi, până în ultima clipă a vieţii lui, Cuviosul a fost alături de el zi de zi, prin această rugăciune şi prin fotografia pusă pe spate, pe coloană, acolo unde avea metastaze.
Când durerile au început să se intensifice şi nu se mai putea ridica din pat, ne ruga pe rând pe cei ai casei să îi citim noi o catismă sau două din Psaltire, Acatistul Domnului, Paraclisul Maicii Domnului (al doilea), Acatistul Cuviosului, Acatistul şi Paraclisul Părintelui Arsenie Boca. În momentul în care începeam rugăciunea, nu se mai auzea niciun geamăt şi ne spunea că nu mai simte durerea. Am înţeles atunci că ceea ce ne-a spus o maică este adevărat: „La boala asta nu îi place rugăciunea!”.
Aşa a fost până în ultima clipă a vieţii. Ajutorul venit şi prin rugăciunea la Cuviosul l-a ajutat să treacă prin toate etapele suferinţei… Ne spunea mereu că la Acatistul Cuviosului simte ceva deosebit, se simte mai uşurat, indiferent care dintre noi îl citea şi, mai ales în ultimele săptămâni din viaţă, îl aştepta mai mult decât alte rugăciuni. A plecat la Domnul având în suflet bunătatea pe care o văzuse şi Cuviosul!
Pr. conf. univ. dr. Gavril Trifa,
Facultatea de Teologie Ortodoxă Timişoara
