După un timp am mers din nou la Alba Iulia şi am întâlnit-o pe doamna M., iar ea m-a întrebat cum a fost vizita Cuviosului la noi la mănăstire. I-am spus că numai cu mine nu a vorbit, iar răspunsul a fost că sigur ştie dânsul ce face. Era la sfârşitul anului 2004.
Au trecut câteva zile şi ieşeam de la Vecernie, când l-am văzut pe Cuviosul însoţit de maica C., care făcea ascultare la Arhiepiscopie. Am vrut să trec mai departe, dar dânsul s-a îndreptat spre mine cu întrebarea: „Da’, tu, tu, tu… cine eşti?”. Am început din nou să îi spun cine sunt etc. Fără să îmi dau seama, am format un grup cu Cuviosul şi maica C. şi am străbătut parcul de lângă catedrală. Mergeam povestind despre familia unde cei doi erau găzduiţi în acea perioadă.
Pe lângă noi, a trecut un bărbat care fuma şi avea în lesă un câine mare. Cuviosul s-a învârtit pe loc şi scuipa mereu spre acel om. Când am ajuns în dreptul blocului, atât maica C., cât şi Cuviosul au insistat să merg şi eu. Ei erau atunci „gazda”, pentru că familia la care stăteau nu era acasă. Am urcat toţi trei în apartament, maica C. s-a retras în camera unde stătea, iar Cuviosul s-a aşezat în sufragerie pe jos şi a început să deseneze. În liniştea ce se aşternuse, se auzea din când în când, glasul lui printre sunetul creioanelor colorate care alunecau pe foaie: „Acum, ce să fac aici?”, „Dă-mi creionul ăla!”, „Uite, aici trebuie să facem un scaun” (mă făcea părtaşă la lucrarea lui!), „Aşa…, pe scaun s-o punem pe Maica Domnului”, „Nu… nu e bine, dă-mi guma…”, „Uite, şterge tu aici…”.
Am stat alături de Cuviosul şi am desenat biserici, pe Maica Domnului pe scaun, fără să realizez cum a trecut timpul, dar, cel mai important lucru a fost că Gherontie mi-a împărtăşit starea lui de curăţie interioară. Desenând cu el, s-au topit toate gândurile, frământările, nedumeririle, temerile mele. M-am simţit lângă el ca un prunc fără păcat, iar asta nu o clipă, ci aproape două ore, care au zburat atât de uşor!
La un moment dat s-a oprit din desenat, s-a uitat la mine şi a zis: „No, şi ce vrei să-ţi spun?… Ce să-ţi spun?… Ştie Dumnezeu mai bine ce face!…”.
Apoi s-a dus către vitrină (era ca un membru al familiei, care avea acces la tot ce era în casă!) şi a început să scoată de acolo iconiţele şi mi le-a dat mie pe toate… ca unui copil căruia îi dai jucării. Am plecat „îmbunată”, mângâiată, cu multă pace în suflet.
Cred că, prin Cuviosul Gherontie, am trăit cuvântul Evangheliei: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi putea intra în Împărăţia Cerurilor”, prin el am trăit „curăţia pruncilor”!
M.P.
