În februarie 2024 a venit minunata veste că așteptăm al doilea copilaș. La scurt timp după aceasta, am primit un telefon de la părintele Opriș legat de mărturia trimisă şi publicată deja, pentru clarificarea unor detalii. A fost o discuție pe cât de neașteptată, pe atât de frumoasă, odihnitoare. La un moment dat, părintele m-a întrebat dacă mai am ceva de adăugat la mărturia trimisă, dacă s-a mai întâmplat ceva legat de Cuviosul între timp. Am spus sincer că nu (nu vedeam atunci ce știu acum), dar că m-a bucurat mult telefonul dânsului și că simt că are legătură și cu vestea primită de noi. Era ca și cum Cuviosul Gherontie ar fi spus: „Sunt alături de voi și vă ocrotesc și eu copilașul!”
La controlul medical, data estimată a nașterii pruncului nostru a fost… 13 octombrie. Întreaga lui creștere a fost raportată constant la două date: 7 ianuarie și 13 octombrie. Pe 7 ianuarie ne închinaserăm în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Alba Iulia. Soțul intrase cu fetița noastră în sfântul altar, fiind o zi în care credincioșii aveau această mare bucurie. Am simțit atunci că este o clipă de veșnicie, că este un moment deloc întâmplător. Îmi doream tare mult să avem și un băiețel lângă minunea de fetiță. L-ar fi chemat Ioan-Efrem. Efrem, pentru că este Sfântul nostru cel drag, întemeietorul și ocrotitorul familiei noastre. Ioan, pentru Sfântul Ioan Botezătorul și pentru Sfântul Ioan Rusul, doi sfinți foarte dragi, legați cu nenumărate fire de inimile noastre. Și minunea aceasta mare s-a întâmplat, în aceeași lună ianuarie.
Scriu acum mărturia aceasta lângă pruncuțul nostru, Ioan-Efrem. Din rânduiala lui Dumnezeu, Efrem a venit pe lume în 2 octombrie. În 13 octombrie am primit un dar grozav. O foarte dragă doamnă, prietenă a familiei noastre, ne-a dăruit volumul 7 cu minunile Cuviosului Gherontie, în care am regăsit cu emoție și mărturia mea. Din nou, îmbrățișarea Sfântului a fost evidentă. Efrem a crescut ca în povești, liniștit și puternic. A dormit mereu cu fotografia Cuviosului sub căpșor. Precum fetița noastră.
Ajutorul lui mi-a fost limpede în multe momente grele ale sănătății, când prelungirea unei stări ar fi însemnat mult chin în viața de mamă. L-am rugat să mă ajute să le străbat cu bine. A mijlocit pentru mine în scoaterea unei măsele de minte, la scurt timp după întoarcerea acasă de la maternitate, la liniștirea unei dureri violente de spate, la Crăciun și chiar acum, în timp ce scriu, realizez cum a făcut să se potolească o durere urâtă de cap care m-a chinuit mai bine de 24 de ore.
A mai fost un moment de mare bucurie în toamnă. Aveam câteva îngrijorări legate de băiețelul nostru. Doamna doctor nu reușise să vină să ne vadă și așteptam cu inima mică. Am perceput dimineața zilei de 4 noiembrie ca fiind începutul unei zile frumoase. Simțeam insistent că se va întâmpla ceva legat de Cuviosul. Și, surpriză: după-amiază, ne sună doamna doctor și ne spune că vine să ne vadă! Și mai mare surpriză, când deschidem ușa și primul dânsei gest este să ne ofere… bomboane de la mormântul Sfântului și mir de la Sfântul Munte Athos! Efrem și Efremia au primit iar ocrotire și ajutor în creștere, prin dragostea lui Dumnezeu și a doamnei doctor. De ziua lui, Sfântul ne îmbrățișa iar.
Cred că pentru fiecare părinte, încercările prin care îi trec copiii sunt cele mai grele momente. Cele în care dragostea lui se lovește de limitele omenești. Nu e nimic mai greu decât să nu poți ajuta omul pe care îl iubești. Și cu atât mai sfâșietor când omul acela e un prunc nevinovat. Când pruncii, care până atunci îți dormeau liniștiți și îi priveai cu bucurie și emoție la nesfârșit, trec prin nopți de chin, în care tusea îi trezește, îi forțează, îi sufocă, zile și apoi săptămâni în șir, cu tot tratamentul, abia te mai țin baierele inimii și ale trupului. Da, poate e doar o tuse, dar chinul e chin și destule clipe sunt de limită pentru ființele lor firave. Furtuna îngrijorărilor te clatină și soluția nu pare să apară, în ciuda strădaniilor neîncetate de a o găsi.
Trăisem un astfel de episod, cu ambii copilași în februarie 2025. Fetița de trei ani și băiețelul de aproape 5 luni. Când am simțit că ne frângem, de griji, de frică, de durere, două aripi s-au așezat sub noi și ne-au purtat înainte: dragostea părintelui nostru duhovnic, în rugăciune, în binecuvântare, în sfat și un cuvânt al altui foarte drag părinte al nostru: „Aveți acatistul Cuviosului Gherontie!”. Soțul l-a citit la rugămintea mea. Eu nu am fost în stare decât să îl ascult în lectura părintelui Sabin Vodă, ținând pruncii în brațe. Ne pregăteam de spital și gândul mă chinuia. Nu vedeam în fața ochilor decât părțile grele. Mă rugam să ne vindece Dumnezeu acasă, să trecem tot ce avem de trecut în pacea și căldura cuibului nostru, fără frica unui tratament prea tare sau a unei alte boli care să se adauge în mod neașteptat ființelor lor micuțe și slăbite.
A urmat minunea. Încă una. Evidentă. Am reușit să mă adun și să încredințez tot ce venea lui Dumnezeu. Urma să ne internăm chiar de ziua de naștere a fetiței noastre. Am luat în gând ziua și am așezat-o în mâinile Maicii Domnului. Am avut putere și deschidere către noul medic pe care îl întâlneam. La spital lucrurile au curs cu viteză în direcția… bucuriei noastre. Am fost consultați cu atenție, apoi trimişi la analize și… acasă, că tratamentul care urma fusese deja administrat. Am plecat cu nădejde, luminați de noi detalii care se adăugau înțelegerii noastre. La prânz îmi strângeam copiii în brațe și nu îmi venea să cred că suntem acasă și toată neliniștea dispăruse ca un vis urât. Încă se luptă micuții cu răbdare și vitejie cu accesele de tuse, dar sunt tot mai rare și mai scurte.
Trăim neîncetat dragostea lui Dumnezeu, a Maicii Sale și a sfinților Săi. În nenumărate clipe, în momente de răscruce, mai mici sau mai mari, ale căror urmări, pe termen lung, numai Dumnezeu le cunoaște, Sfântul Gherontie ne-a umplut de liniște și bucurie. Îl rugăm să ne ierte toate nedesăvârșirile și, ca pe niște prunci în ale credinței, să nu ne lase niciodată jos din brațele rugăciunii sale. Mulţumim, Sfinte Gherontie, pentru tot ce știm și pentru tot ce nu vedem încă, dar vom înțelege cândva!
Prof. Arabela Popa,
Alba Iulia
