La mormântul Cuviosului am ajuns abia în toamna anului 2023. Ne-am decis greu, pentru că știam că fata cea mică și cu mine avem rău de mașină și ne doream ca orice gând sau întâlnire cu al nostru Cuvios să fie însoțite de bucurie și de pace. Când am fost anunțate că este cineva care merge constant acolo și că ajută și alți pelerini, nu știam nimic despre această persoană, în afară de faptul că are un suflet bun și că are o mare dragoste și recunoștință față de Părintele Gherontie.
Am călătorit cu trenul până într-o localitate, de unde ne-am urcat în mașina în care aveam să parcurgem nu doar o călătorie către Mănăstirea Tismana, ci și una în timp. Pe măsură ce începeam să închegăm o conversație care să ne facă lungul drum mai plăcut, am constatat că doamna S. îmi părea din ce în ce mai familiară.
Începuse să mă cerceteze gândul că o știu de undeva, apoi că o știu chiar bine. Senzația începea să se transforme în certitudine, așa că i-am spus de-a dreptul ce simțeam. Ca într-un joc de copii, zâmbind amândouă și glumind, am luat-o pe ghicite, căutând coincidențe legate de carieră, de evenimente, însă lucrurile păreau să rămână pentru moment în ceață, asta până când ne-am întâlnit de câteva ori privirile în oglinda retrovizoare.
Bunica mea spunea mereu că „după ochi ne recunoaștem”, referindu-se la vlahi, însă acest lucru este perfect valabil și pentru oricare alte circumstanțe. Din copilărie, în fiecare etapă a vieții ne schimbăm, ne metamorfozăm, primind noi nuanțe pe chip, ca o hartă a trăirilor noastre. Doar ochii, oglinda sufletului, par să păstreze cel mai mult din partea de copil ce ne însoțește până la finalul vieții.
Doamna S. nu putea face excepție de la regulă și, recunoscându-i dintr-o dată privirea ușor melancolică, i-am revăzut și chipul de adolescentă de odinioară, încadrat de un păr foarte bogat și negru, strâns într-o coadă împletită ce cobora mai jos de talie. Ca artistă, o admiram și o consideram foarte feminină. Avea o feminitate așezată, echilibrată, fără nimic strident, iar chipul îmi părea nu departe de cel al unor surori tinere de mănăstire.
Așadar, nu doar că ne știam, ci aveam o cunoștință comună, care ne schimbase fiecăreia dintre noi parcursul, cel puțin în perioada liceului. De pelerinajul la Mănăstirea Frăsinei ne aminteam amândouă limpede, căci venisem și dormisem ca două surori una lângă cealaltă, într-o încăpere cu multe alte persoane. În noaptea aceea ne fusese frică. Nu-mi amintesc dacă ne-am rugat împreună în șoaptă sau în gând, cert este că așa ne-am ținut curajul, căci cu noi în încăpere fusese atunci și o persoană demonizată.
În afara acelui pelerinaj și a respectivei experiențe din adolescență, a părintelui la care ne spovedisem și a cunoștinței noastre comune din liceu, nu aveam prea multe de împărțit și viețile noastre își urmaseră calea în direcții diferite până în momentul revederii noastre, iată, la distanță de peste 20 de ani. Aceasta era călătoria în timp!
Dintr-o dată găsisem parcă acel capăt al firului și ghemul începuse să se desfacă. Am arătat fiecare cum ni s-au țesut viețile până în acea zi în care călătoream către Tismana. Cuviosul ne adusese împreună ca să povestim și să ne așezăm amintirile în ordinea corectă și firească.
Fiecare dintre noi crezuse că acea cunoștință comună era prietenul celeilalte din acea perioadă. Îmi amintesc cât de tare s-a mirat când i-am mărturisit faptul că între mine și acel coleg nu fusese nimic mai mult decât o prietenie sinceră în care, la un moment dat, mâinile ni s-au prins una de cealaltă, pentru câteva minute, într-un pelerinaj la Mănăstirea Cernica. Atât!
Mie îmi fusese ca un frate în tot acest timp, îmi oferea cărți religioase și sprijinea cu un „zel apostolic” tot ceea ce mama mea sădise totuși în copilărie. În plus, mama lui fusese eleva străbunicului meu, căruia îi purta un respect deosebit, fapt ce dădea un plus de familiaritate și firesc relației noastre amicale. M-a încurajat să merg la Facultatea de Teologie, el pregătindu-se să devină preot și mi-a facilitat procurarea primei mele cărți de Dogmatică. Undeva, spre finalul anului întâi de facultate, eu m-am apropiat de cel care avea să-mi fie soț, iar el a renunțat la Teologie în favoarea unei cariere în artă. Nici eu, nici ea nu am mai ținut legătura cu amicul X. Povestea ei de viață era însă impresionantă…
Șirul dialogului nostru a fost curând întrerupt pentru că nu peste mult timp am ajuns la Tismana. Am avut sentimentul că această revedere a avut un tâlc mult mai profund decât am înțeles eu atunci, dar Cuviosul știe cel mai bine de ce ne-a adus împreună preț de câteva ceasuri după două decenii, să povestim puțin despre o adolescență uitată…
Cristina I.,
Bucureşti
