Cuviosul Gherontie se ruga foarte mult noaptea, unde găsea un pic de loc potrivit: în paraclis, în biserica veche… Când făceam slujba în paraclis, rămânea acolo şi se ruga peste noapte, mai ales la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la intrare, iar când mergeau maicile dimineaţa îl găseau rugându-se în genunchi. Venea lume foarte multă pe vremea aceea să rămână peste noapte la mănăstire şi toţi dormeau pe saltele, pentru că nu aveam loc. După ce se umpleau camerele, puneam pe jos saltele şi nimeni nu avea pretenţii, doar să aibă unde se întinde puţin.
Odată, Cuviosul Gherontie nu a avut unde să doarmă şi părintele Ioanichie l-a luat în chilie. Ne-a spus apoi că toată noaptea a stat în genunchi şi s-a rugat, nu a aţipit niciun pic! Asta făcea când venea la noi: se ruga, cu multă nevoinţă şi cu puţină mâncare, foarte, foarte puţin mânca! L-am văzut că uneori amesteca mâncărurile în farfurie ca să îl dispreţuieşti. Se simţea bine când vedea că este dispreţuit.
Avea trezvie adevărată! Stătea în genunchi cu mâinile în sus şi se ruga! Numai cu trezvie adevărată poţi face asta! A fost un om ca noi şi totuşi a ajuns aşa de sus prin jertfă, rugăciune şi smerenie totală. Ca să trăieşti tu o viaţă întreagă să nu ştii unde ajungi seara, şi unde te adăposteşti, şi unde te hrăneşti cu ceva, e mare lucru! Şi să nu fii un om care nu ştie ce are de făcut. El a fost un om capabil!
După ce trecea pe la noi te simţeai schimbat
Ne bucuram şi cred că nu numai eu, ci toată obştea, când îl vedeam. Îţi transmitea bucurie. Îţi transmitea altceva decât dăruiai tu. Nu mai aveai nicio tristeţe, numai faptul că era în prezenţa noastră! Şi poate şi de aceea venea pe la mănăstire, că simţea nevoia să te întărească. Simţeai în prejma lui că trebuie să laşi lucrurile în grija Domnului.
De câte ori îl întâlneam, spunea cu bucurie: „Ioai, ioai, ioai!!!” şi simţeam că necazurile sau încercările prin care treceam se uşurau. Dacă aveam probleme şi îl rugam: „Frate Gherontie, roagă-te pentru mine!”, simţeam imediat ajutorul! Niciodată nu s-a întâmplat să apelez la sfântul şi să nu simt uşurare!
L-am văzut făcând diferite lucruri de-ale nebuniei pentru Hristos, dar am crezut că numai la noi le face. Îmi aduc aminte că odată a intrat în bucătărie şi a început să zică: „Ioai, ioai, ioai!” şi o maică i-a spus că nu e voie în bucătărie şi de ce face figuri de-astea? Şi a ieşit! Nu ştiu ce a văzut! Poate şi pentru noi a fost o atenţionare, că dânsul era un om cu grijă şi cu sfinţenie. Nu aveam trezvia cum trebuie.
El era foarte, foarte atent, se mulţumea cu puţin, cu o haină cât de simplă şi ne ajuta! Avea o dragoste foarte mare pentru cei care îi cereau ajutorul şi voia să ştie că, dacă a fost rugat, a rezolvat problema. Obştea noastră a fost ajutată: nu numai că ne aducea culioane de pe la Mănăstirea Ghighiu, dar, după ce dânsul trecea pe la noi, te simţeai schimbat, simţeai că ai altă putere, că ai şi altă gândire şi că poţi să mai duci înainte şi poţi să treci peste probleme. Problemele apar oriunde, şi în lume, şi în mănăstire, că aşa e îngăduit de Dumnezeu, dar ca să le duci ai nevoie de un ajutor de Sus. Faptul că dânsul avea putere să se roage mai mult decât noi, ne ajuta pe noi! Ne întărea şi prin faptul că îl vedeam rugându-se la mormântul Sfântului Părinte Dometie!
Monahia Ioresta,
Mănăstirea Râmeţ
