În anul adormirii sale, în 2018, grupul din care a făcut parte Cuviosul Gherontie a fost dus în Ţara Sfântă de o prietenă de-a mea, care are o agenţie în România şi face pelerinaje. Am întrebat-o atunci cum s-a întâmplat la adormirea sa (deja sunt consemnate mărturii şi despre acest lucru), dar şi despre faptul că Cuviosul a rostit lucrul acesta, şi-a dorit şi a profeţit că va adormi la Ierusalim.
Eu aveam atunci un grup, eram cu părintele Dan Popovici de la Mănăstirea Someşul Cald (jud. Cluj) şi cu ucenici de-ai dânsului, şi trebuia să plecăm pe Sinai. Dânsul a zis: „Maică, faci un pelerinaj acum, când va fi înmormântat? Să mergem la înmormântare!”. Noi ne-am aşteptat să fie înmormântat pe Sion şi nici nu se punea problema să nu participăm! Seara, am stat şi am analizat lucrurile şi mi-am spus: „Ar fi o mare pierdere pentru România să îl îngroape aici, la Ierusalim!”. Costurile şi tot ce a presupus aducerea lui în ţară au fost destul de mari, dar uitaţi că Dumnezeu şi Maica Domnului au făcut ca oamenii care l-au cunoscut şi l-au iubit să ştie despre cine e vorba, ce sfinţenie a purtat în sufletul şi în trupul lui, ce sfânt a fost în viaţă, ca să reuşească să îl aducă în ţară să fie înmormântat.
Bineînţeles că noi nu am mai participat la înmormântare, dar bucuria mea a fost mai mare decât dacă ar fi rămas îngropat pe Sion. Pot să vă spun şi de ce: un mic număr de români ar fi putut ajunge la mormântul sfântului. Ar fi fost dificil de ajuns la mormânt, trebuia mers în timpul programului cimitirului. Apoi, acolo, poţi să nu fii primit! Ar fi fost vitregiţi românii de un sfânt. Asta ar fi însemnat să fi rămas acolo, la Ierusalim. În ţară, au început să se facă şi minuni. Am văzut cărţile cu mărturii şi tot ce au mărturisit cei care l-au cunoscut. Sigur o să-l dezgroape şi o să avem moaştele Cuviosului.
Un nebun pentru Hristos!
Tot legat de Cuviosul, pot să vă spun că l-am cunoscut în 1990, când am intrat la Mănăstirea Râmeţ, unde el venea cu mare, mare drag. Părinţii de acolo, părintele Filotei şi părintele Ioachim, îl iubeau enorm. Şi toate maicile… nu cred că era vreuna care să nu îl placă… Bine, că ghiduşiile pe care le făcea, că ăsta e nebunul pentru Hristos, erau plasate cu ţintă, dar el voia cu orice preţ să te facă să zâmbeşti.
La Râmeţ, ştiu că era regula ca cei care vin să stea doar trei zile: erau cazaţi, li se dădea mâncare, mergeau la slujbe. Îmi aduc aminte că, atunci când o vedea pe maica stareţă, Cuviosul făcea stânga-împrejur şi se ducea oriunde, numai să nu se întâlnească cu ea. De ce? Pentru că îl întreba de fiecare dată: „Gherontie, când ai venit?”. „Mâine plec!” – acesta era răspunsul. Ştia ce răspuns să dea, pentru că de cele mai multe ori, întâlnirea cu maica stareţă se întâmpla după ce el depăşea cele trei zile, cât era regula… Stătea şi câte o săptămână, dar „mâine” pleca!!! Era constant „mâinele” acesta în răspunsurile lui.
Când am intrat în mănăstire, slujbele se ţineau în paraclisul închinat Sfintei Parascheva. Nu îl ştiam pe Cuviosul, dar maica Pantelimona mi-a spus mai multe despre el, eu fiind începătoare: „Nu cumva să îl judeci! El este nebun pentru Hristos!”. Şi mi-a explicat că face lucruri smintitoare pentru ca tu să îl judeci, să îl vorbeşti de rău sau să te cerţi cu el, însă toate astea le face de dragul lui Hristos! Nu poate multă lume să poarte crucea asta. Ce făcea uneori?! Venea în biserică, se punea în genunchi cu capul jos, îşi deschidea picioarele şi se uita printre picioare la tine şi zâmbea. Nu aveai cum să nu zâmbeşti la toate ghiduşiile astea. Sau scuipa pe deget şi îşi aranja părul… Făcea tot felul de ghiduşii, dar toate cu rost!
„Afinată, rafinată şi… puţin căscată!”
În anul 1991-1992, când am fost trimisă de ascultare la Alba Iulia, s-a mutat pangarul din catedrală, în pronaos. De acolo, nu vedeam tot ce se întâmplă în biserică. Într-o zi, cineva a furat cutia milei. Mi s-a reproşat că nu am fost atentă…, era în atribuţia mea şi să vând lumânări, dar şi să fiu atentă la ce se întâmplă în biserică. Mi-a părut aşa de rău, nu ştiam cum să fac, îmi dădeau lacrimile. Cuviosul, ca să mă consoleze, îmi tot spunea: „Afinată, rafinată şi… puţin căscată!”. Aveam 20 de ani atunci… afinată, rafinată era specific vârstei, dar şi căscată eram de-a binelea. Ce credeţi? Am recuperat cutia. Cei care o furaseră, când au vrut să treacă zidul care înconjoară catedrala, au fost observaţi de Fratele Petrică (monahul Paulin, de mai târziu) şi nu ştiu prin ce modalitate a reuşit să recupereze cutia, dar goală.
Au fost şi rugăciunile Cuviosului. Un sfânt!
Monahia Dorotheia,
Mănăstirea „Înălţarea Domnului” (Eleon), Ierusalim
