Dacă mergea în vizită la cineva sau la mănăstiri, biserici şi existau probleme obişnuia să facă prin curte puţină „curățenie” aranjând pietre, lemne sau alte obiecte ce se aflau pe afară. Apoi spunea fericit: „Uite, dragă, am făcut curat!”. A fost felul său de a face „curăţenie” în viaţa multor persoane sau familii.
Pe unii obişnuia să-i sărute pe frunte de trei ori „în numele Preasfintei Treimi” sau să îi gâdile. La despărțire, câteodată, te binecuvânta făcând semnul Sfintei Cruci, de trei ori, spunând de fiecare dată „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”, apăsând uşor pe umeri.
Avea şi gesturi complet neînțelese de mine… Uneori te lovea cu capul în capul lui sau dădea două-trei persoane cap în cap, lega fustele maicilor, ale femeilor, făcea multe ghiduşii, care aveau un tâlc tainic… A avut şi momente de mânie aproape, când devenea destul de dur, dar cred că aveau legătură cu duhurile necurate, nu cu omul în cauză. Trântea atunci scaunele, telefonul, vasele etc. Cu toate acestea, nu te puteai supăra pe el. Simțeai cuvintele psalmistului: „Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra” (Psalmi 140, 5).
La masă obişnuia să facă „broc”, adică să amestece câteva feluri de mâncare, iar dacă era întrebat de ce face aceasta, spunea cu simplitate: „Dar nu se amestecă toate acolo (în stomac)?”. În general mânca foarte puţin, iar miercurea şi vinerea spunea: „Azi e sfânta miercuri/ sfânta vineri, mi-e frică de ulei!” şi mânca puţin, doar seara după Vecernie. Dacă se mânca pește, de multe ori îl mesteca puţin în gură, îl punea în palmă şi fără să fie văzut îl dădea la pisică. „Asta e aţoasă, nu pot s-o mănânc… Nu, dragă, nu mi-e foame. Mai mult mi-e sete decât foame…”. Uneori nu-şi îngăduia momente de tihnă nici când era la masă, așezând două scaune puţin depărtate şi stând mai mult pe spațiul gol dintre ele.
În general, miercurea şi vinerea stătea retras în chilie. Vorbea doar dacă era o situație importantă. În rest spunea: „Sunt bolnav, sunt amețit, am gripă. Amețeala asta, dragă!”. În Postul Mare a fost sunat odată de două maici, iar el le-a spus: „Mai puțin cu vorba, că e post!”. Când nu mai dorea să continue o discuţie spunea: „Vorbim să nu tăcem…”.
Uneori spunea că îşi doreşte să întâlnească pustnici sau spunea: „Da, dragă, se mai mântuiesc şi de la noi din ţară! Sunt pustnici şi pustnice care se mai mântuiesc, mănâncă puţin, că cine le duce de mâncare? Mănâncă puţin, nu ca noi, dragă, uite şi eu ce am mâncat astăzi!”.
În ultima parte a vieţii, obişnuia să deseneze biserici cu carioci, pe cartoane de diferite dimensiuni, pe care le dăruia apoi ca binecuvântare. Era o nevoinţă să deseneze, mai ales în posturi când era şi nemâncat şi stătea de dimineaţa până seara în picioare. Unii primeau ca binecuvântare cruci de lemn sau icoane şi am văzut că era foarte atent la aceste daruri, nu lăsa nimic la voia întâmplării.
Îi iubea pe toţi, indiferent de clasa socială, privind cu duhul asupra fiecărui suflet. Despre unii spunea: „Are suflet bun!” sau „E de-al nostru, nu de-al vostru!”. „Îmi doresc să fii ca cei mai de dinainte, care şi-au zidit falnice morminte!”, adăuga câteodată la cuvintele pe care le spunea cuiva. I-a explicat unui băiat că el zice „cuvios” la cei care au suflet bun. „Nu, nu sunt ca cei care sunt scriși în calendar, aceia sunt altfel de cuvioși. La restul le spun „frăția ta”, „domnia ta”.
Salutul său preferat era „Slăvit să fie Domnul!”, la care era necesar să răspunzi: „În vecii vecilor, amin!”.
Rasofora Gherontia,
Mănăstirea Paltin, Petru Vodă
