Camera unde stătea Cuviosul era lângă bucătărie, iar sfinţia sa nu avea ceas, dar aproape din oră în oră, și întotdeauna la oră fixă, venea în bucătărie şi întreba cât e ceasul, ca și cum el nu ar fi știut:
– Îi fix, dragă?
– Da, Părinte, e fix.
– Ioi, dragă, să dăm slavă lui Dumnezeu, seara, și dimineața, și la miezul nopții, și în tot ceasul! Și acum și pururea și în vecii vecilor sau în veșnicia veşniciilor, infinitul infiniturilor. Aaaaaamin!
Şi astfel, ne aducea aminte și nouă că trebuie să ne rugam mereu. Apoi repeta și făcea închinăciuni, apoi pomenea toate categoriile de oameni: orfani (cu ei începea), bolnavi, bătrâni, neputincioși, săraci, amărâți, necăjiți, întristați, pe cei din examene, pe profesori şi pe elevi, pe bogați, pe conducători, pe stareți şi starețe, pe monahi și monahii, pustnici și pustnice, pe cei din orașe. Pentru cei care călătoresc cu mașina sau pe ape şi prin aer se ruga: „Doamne, păzește-i, să ajungă cu bine la casele lor, la familiile lor!”.
Monahia Teodora,
Mănăstirea Nera
