Bucuria îmi cuprinde sufletul când mă gândesc că am fost atât de aproape de un sfânt! Bucuria, uimirea, dar şi părerea de rău. Nu l-am înţeles şi nu l-am preţuit la adevărata lui valoare. Când am citit cărţile despre Cuviosul Gherontie, mi-am dat seama cât am pierdut în cei aproape douăzeci de ani cât l-am văzut la Catedrala din Alba Iulia. Acum, că ştiu cine e, am nădejde că mă ajută. I-am pus fotografia între icoane şi îi spun: „Cuvioase, nu am ştiut cine eşti cu adevărat. Să mă ierţi, că nu te-am cunoscut! Şi să mă ajuţi, că eu de ştiam ce sfânt mare eşti nu m-aş mai fi dezlipit de tine!”.
Îl vedeam în catedrală cum se roagă la icoane. Uneori mai intram şi eu în cercul de creştini care se adunau în jurul lui şi mă amuzam de felul în care întorcea cuvintele când dădea răspunsul la întrebările care i se puneau.
Din puţinele cuvinte pe care le-am schimbat doar noi doi, mi-a rămas în minte o întrebare pusă de Cuviosul, în biserică: „Soţul tău e pâine sau e câine?”. I-am răspuns: „Nu e câine, e pâine!”, pentru că e un om bun la suflet. El a continuat: „Dar de ce nu vine cu cuvioşia ta la biserică?”. Soţul meu avea problemele lui, legate de serviciu, cu patronul, salariul, iar pentru asta, avea o stare de nemulţumire, care l-a îndepărtat de Dumnezeu. Cuviosul a continuat: „Dar cât câştigă?”. Când i-am spus ce salariu are, mi-a răspuns că alţii câştigă de cinci sau şase ori mai puţin şi vin la biserică. I-am cerut apoi să mă binecuvânteze să îmi ajute Dumnezeu să nu mai fac lucruri rele. Mi-a spus: „Cum, eu, păcătosul, să te binecuvântez pe tine?!”. Mi-a făcut o cruce, în numele Preasfintei Treimi, şi am simţit o bucurie şi o putere cum rar mi-a fost dat să trăiesc!
L.S.
