Eram prietenă cu cel care îmi va deveni soţ, când, ieşind împreună din Facultatea de Teologie din Sibiu, îl văd pe Cuviosul peste drum, în faţa Catedralei. M-am mirat foarte tare, pentru că nu îl văzusem niciodată până atunci prin Sibiu. Îi spun prietenului meu: „Ai grijă, să nu zici nimic, că o să vină cineva la noi şi îţi explic eu apoi cine este!”.
Părintele Gherontie ne-a văzut, cred, înainte să îl zărim noi, sau, cine ştie, poate chiar ne aştepta, deşi, după felul în care îşi mişca uneori capul când la stânga când la dreapta, aveai impresia că e pierdut în spaţiu, neatent la ce se petrece în jurul său. Dar imediat a traversat, îndreptându-se spre noi şi strigând bucuros: „Ioai, dragă, ce mai faceţi? Ce mă bucur că vă văd!”. M-a uimit că ne vorbea la plural, ca şi cum pe prietenul meu îl cunoştea de când lumea.
Într-o clipită s-a aşezat în genunchi, în faţa noastră, pe marginea bordurii, cu picioarele ieşite în şosea, iar cu mâinile ridicate şi cu ochii la cer a zis: „Doamneee, văd acuma două cununi, două cununi coborându-se din Cer! Dă-le, Doamne, răbdarea lui Iov! Doamne, te rog eu, dă-le răbdarea lui Iov, răbdarea lui Iov…!”. Prietenul meu rămăsese cu gura căscată, se uita când la mine câ
nd la Părintele şi ardea de nerăbdare să afle cine este.
Părintele Gherontie s-a ridicat brusc, ne-a zâmbit cu toată faţa şi s-a întors grăbit la Catedrală.
Lect.univ.dr. Maria Oprea,
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
