Era întuneric în biserică. Nu-l vedeam, dar mi-am dat seama că e acolo. La sfârşit, la Apărătoare Doamnă, când maicile au cântat „izbăveşte-ne din toate nevoile”, s-a auzit tare glasul Cuviosului, „slobozèşte-ne din toate nevoile”. A spus-o într-un fel care scotea în evidenţă că au greşit, iar maicile au început să chicotească. Cred că le mai spusese şi altă dată, de aceea a accentuat şi a fost atât de imperativ. Simţea textele după trăirile proprii. Şi în alte rânduri, la această cântare, mereu le corecta pe maici: „Cum să strigăm la Maica Domnului? Trebuie să spunem ca să-ţi cântăm ţie!”.
Pentru mine, acesta a fost momentul de tresărire, ca o revelaţie. Unii spun că nu sunt minuni! E clar că sunt, dar nu le vedem. Şi ucenicii, în drumul spre Emaus, aveau ochii ţinuţi ca să nu Îl cunoască pe Domnul. Când Îl vezi pe Dumnezeu, când vezi lucrarea Lui e ceva tainic. Momentul acela de revelaţie este sâmburele de adevăr. Luca şi Cleopa au văzut când Domnul Iisus Hristos a frânt pâinea!
Cu Cuviosul, pentru mine a fost ceva asemănător. Mi-au spus maicile întâmplări, pentru că ele mereu îl întâlneau, auzeau sau trăiau lucrarea lui, dar eu mergeam numai trei zile şi nu reuşeam să îl întâlnesc foarte mult. Însă atunci am şi tresărit şi am înţeles că este un om al lui Dumnezeu.
Faptul că a participat la slujbele săvârşite de mine la Tismana a fost ceva inedit, iar ulterior am simţit că a fost o şansă şi un privilegiu.
Pr. Ioan Popa,
Popeşti, jud. Cluj
