Un frate de-al meu, care a făcut seminarul la Alba Iulia, mi-a spus că este un bătrân, Gherontie, pe la catedrală, un om cu viaţă sfântă. Mi-a povestit şi nişte minuni care s-au petrecut în acea perioadă şi îmi tot doream să îl întâlnesc.
După mai mulţi ani, eram la hramul Mănăstirii Albac şi îmi zice un băiat care ajută la mănăstire despre un bătrânel ce se roagă cu mâinile pe sus: „Măi, ce rugăciune are omul ăla!”. Atunci l-am întrebat dacă nu cumva îl cheamă Gherontie. Nu îi ştia numele, dar s-a interesat şi el era.
După terminarea Sfintei Liturghii, eu trebuia să merg la Câmpeni. Urma să găsesc o maşină de ocazie. Am coborât lângă şosea, iar Cuviosul Gherontie era în drum şi dirija circulaţia de parcă era de la Poliţie. Când m-am apropiat, m-am dus la el şi m-a întrebat: „Dragă, vii cu noi? Vii cu noi?”. I-am răspuns: „Da, vin până la Câmpeni!”. Am vrut să-i dau nişte bani, dar am constatat că luasem prea puţini de acasă şi m-am gândit: „Ceva tot îi dau!”. Cuviosul, ca şi cum ar fi ştiut totul, mi-a zis: „Nu dragă, lasă-ţi-i ţie!”. Am insistat. I-a luat până la urmă. Ne-am urcat împreună într-o Dacie papuc, în spate, mai multe persoane: Cuviosul Gherontie, eu, un bărbat şi două femei.
În acea perioadă aveam o mare tulburare: împrumutasem un caiet cu pricesne de la o femeie ce cântă la noi la biserică la Gârda şi, din ispită, credeam că i l-am pierdut. Ce să-l mai găsesc? Vreo două săptămâni l-am căutat. Am mers pe la bisericile pe unde am fost şi mă tot gândeam: „L-am uitat pe undeva?”. Cuviosul avea o plăsuţă cu nişte bani, cât un pumn. După ce m-am urcat în maşină, tot băga mâna în ea şi zicea: „Dragă, aveam să îţi dau ceva, aveam să îţi dau ceva! Da oare ce? Casetă?!”, apoi începea să cânte pricesne, dar eu nu mi-am dat seama că vorbea deja de caietul ăla. După un timp, iar zicea: „Dragă, eu vreau să îţi dau ceva, dar oare ce îi? Casetă?! Ce îi?”.
Între timp, oamenii din maşină discutau despre copilul lor. Cuviosul zice: „Da, da! Fumează!”. Nu au mai zis nimic. Mai stă Cuviosul un pic şi le zice: „Şi voi fumaţi!”. Iar au tăcut. Până în Câmpeni a început să îmi spună a treia oară: „Dragă, eu vreau să îţi dau ceva, dar oare ce îi? Casetă?! Ce îi?”. Când m-am dat jos, el s-a pus cu mâinile la uşă şi mi-a zis: „Dragă, să ştii că o să ne mai întâlnim, o să ne mai întâlnim!”. Aşa ne-am despărţit.
M-am dus acasă şi, dimineaţa, primul lucru, m-am dus şi am pus mâna pe caiet. Cât l-am căutat în toată casa două săptămâni, nu l-am găsit, acum am pus mâna direct pe el! Mi-am dat seama, atunci, că el ştia tot şi despre caiet vorbea că trebuie să mi-l dea, nu despre casetă. Femeia care mi l-a dat se supărase pe mine. Ea vroia caietul ei, nu copii xerox după altul! Mi-a zis că dacă nu îi fac rost de caietul ei, nici la biserică nu mai vine! Am zis: „Doamne, fereşte! Cum să se întâmple asta din cauza mea?!”.
Asta a fost prima mea întâlnire cu Cuviosul Gherontie.
Dorin Dig
