Cea mai mare minune în viaţa noastră legată de Cuviosul s-a petrecut la înmormântarea sa, la care am avut binecuvântarea să particip alături de soţie, cei doi copii ai noştri, naşii noştri şi părintele duhovnic. Ţin să precizez că prima dată m-am dus singur în dreptul sicriului, i-am sărutat mâna şi am remarcat că este moale şi miroase frumos, lucru „nefiresc” pentru o persoană decedată de opt zile. Accentuez acest lucru, întrucât lucrez într-un domeniu care presupune şi cunoştinţe de medicină legală şi în care am luat contact de-a lungul anilor cu mai multe persoane decedate. Copiii fiind destul de mici (5 şi respectiv 3 ani) nu am vrut iniţial să îl vadă pe Cuviosul şi, cu atât mai mult să îl sărute, dar Dumnezeu mi-a dat gândul cel bun şi mi-am învins rezerva şi am mers cu toţii să îi dăm ultima sărutare Cuviosului. Un imbold puternic a fost şi faptul că băiatul nostru, pe atunci în vârstă de 5 ani, avea din nou un episod de urticarie severă, boală care ne măcina de ceva timp şi o dată i-a pus viaţa în pericol, fiind la un pas de moarte din cauza unui edem Quincke făcut noaptea şi în urma căruia am ajuns la urgenţă şi a stat internat o săptămână. A urmat drumul Bucureştilor, de mai multe ori, pe la cei mai buni alergologi, care însă nu ne-au oferit niciun răspuns concret şi niciun tratament, întrucât analizele ieşeau bine şi nu puteau depista cauza, fiind astfel unul dintre cazurile nedefinite.
Doar Dumnezeu ştie ce a fost în sufletele noastre în toţi aceşti ani, câtă frică, nelinişte şi suferinţă, văzându-l pe scumpul nostru copil chinuindu-se şi câte două-trei luni cât dura un astfel de episod. Dar iată că, copilul a ajuns la sicriul Cuviosului şi fără nicio reţinere, nici din partea lui, dar nici din a noastră, a sărutat mâna Cuviosului, el care are o frică destul de mare de morţi şi de moarte. Îmi aduc aminte că în acele clipe l-am implorat pe Cuviosul să îmi ajute copilul. Şi, o minune, slavă lui Dumnezeu, iată că sunt deja aproape doi ani de când Filip nu mai are nimic, în condiţiile în care făcea un episod de urticarie severă în fiecare an, o dată chiar de două ori într-un an. Vreau să menţionez că abia recent am conştientizat această minune, poate şi pentru faptul că am aşteptat cu grijă să vedem evoluţia, poate şi pentru faptul că atunci când trecea episodul de boală, o ignoram total, încercând să o uităm, ca într-un mecanism de uitare, de negare, mai exact.
Mulţumesc, Cuvioase părinte Gherontie, pentru ajutorul tău minunat!
Bogdan P.,
Craiova
