Stând la rugăciune în chilie, mintea îmi tot fugea la alte lucruri. Cuviosul era şi el venit, în chilia de alături. Şi s-a pornit pe un tărăboi de speriat. I-am spus, văicărindu-mă, în sinea mea: „Hai, Cuviosule! Că mă smintesc! Vreau să mă rog… Hai, te rog, încetează!”. A tăcut. Şi eu mi-am văzut de rugăciune… pentru o vreme. Când mintea a luat-o iar pe arătură, atunci Cuviosul şi-a reînceput spectacolul. Mi s-a părut că văd o legătură şi am zis, tot în gând: „Te rog, Cuviosule, vezi că mă smintesc! Hai că mă rog, gata, acuma mă apuc iar de rugăciune!”. Şi atunci iarăşi a tăcut. Şi iarăşi, şi iarăşi în seara aceea… de nenumărate ori. De câte ori mintea mea fugea, începea scandalul dincolo de perete. De câte ori reveneam la rugăciune, Cuviosul se liniştea.
M.T.
