Urma să mergem la Ierusalim, în aprilie 2010, chiar în perioada în care erupsese vulcanul Eyjafjallajökull, din Islanda. Cerul Europei era plin de cenuşă vulcanică.
Mersesem să îl aduc de la Alba Iulia şi îl tot întrebam despre plecarea noastră, mai ales că multe zboruri fuseseră anulate: „Mergem sau nu mergem? Mergem sau nu mergem?”. La un moment dat mi-a răspuns: „Da, dragă, mi se pare că mergem, dar cu un mic ocol!”. Lunea era plecarea, iar duminica seara încă nu se ştia dacă putem zbura de la Bucureşti spre Tel-Aviv. După ora 10 seara am fost anunţaţi să mergem la aeroport, a doua zi, că se pleacă. Am ajuns şi am văzut aeroportul gol. Nimeni, nimeni… Toţi însă ziceau că avionul nostru zboară. Nu era control, nu era nimic. După un timp am fost anunţaţi că mergem cu autocarul până la Sofia şi zburăm de acolo. Atunci am zis: „Ia, uite, unde era ocolul despre care vorbea Cuviosul!”.
Agenţii de securitate din România s-au urcat cu noi în autocare să facă controlul pe durata drumului până la Sofia. Eu cu Cuviosul eram în faţă, pe al doilea, al treilea rând. A venit agentul să îl întrebe şi, vă daţi seama… ce răspunsuri a dat la întrebările standard: „Cine v-a făcut bagajul? Aveţi un colet pentru cineva din Israel? Pe cine cunoaşteţi în Israel? etc.”. L-a gâdilat, a mai râs cu el şi au fost chiar prieteni până la urmă.
Când am ajuns pe aeroportul din Sofia, a urmat un nou control. Agenţii din Sofia nu ştiau româneşte şi i-au pus tot pe cei care veniseră cu noi să facă asta. Interviul din autocar a fost făcut de un singur agent, la care acolo s-au mai adăugat încă patru-cinci, iar oamenii stăteau la rând. Cum se elibera, spuneau: „Să mai vină unul, să mai vină unul!”. Când merg cu Cuviosul, am ajuns exact la agentul din autocar. Când l-a văzut, a spus doar: „Aaaa…”. Ştia deja răspunsurile!
S-a mai întârziat puţin şi, până să ajungem la ghişeul pentru biletele de avion, s-au terminat cele de la Economy Class. Astfel, am fost vreo 7-8 persoane care am primit bilete la Business Class. Era avion mare, cu fotolii care aproape se făceau pat. Cuviosul a cerut o „bericică”, dar a primit doar o doză cu Cola, că deja începuse să îi gâdile pe însoţitorii de zbor. Până la urmă s-a împrietenit şi cu ei.
La întoarcere, ne-am urcat în avion şi am tot stat, pentru că apăruse o defecţiune. După ce am decolat, Cuviosul ne-a pus cunoscuta întrebare: „La cât îi ceasul? Că e vremea Vecerniei!”. Toate astea, într-un avion al companiei El Al. Se pusese în genunchi pe culoar. Însoţitoarele de zbor i-au spus că nu e voie pe culoar şi atunci s-a înghesuit între scaune. Tot în genunchi. Am cântat „Doamne, strigat-am”, „Lumină lină”, „Acum slobozeşte”. La sfârşit, o evreică ne-a spus că n-a înţeles ce am cântat, dar am cântat frumos!
Nu a fost prima dată când l-am văzut mărturisind credinţa în public, în faţa unor oameni de altă religie. Avea respect pentru ei, se ruga pentru ei, pomenindu-i zilnic în rugăciune, dar, când era vorba de credinţă, făcea lucruri care nouă ni se păreau de-a dreptul riscante. De exemplu, în pelerinajul din Turcia când intra într-un magazin se închina şi zicea: „Uite, dragă, aşa ne închinăm: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin.”.
S&C
