Erau rare situaţiile în care Cuviosul Gherontie cânta singur „Hristos a înviat!”. Căuta în orice context comuniunea şi împărtăşirea bucuriei cu cei din jur! În plus, când erai cu dânsul, nu puteai să stai deoparte, imprimarea pe care o avea era întotdeauna o invitaţie de nerefuzat pentru participarea la cântarea sa.
Până la Înălţarea Domnului, Cuviosul îşi începea rugăciunile personale cântând de trei ori, repejor, troparul Învierii. Când se ruga alături de cineva, făcea două opriri. După ce cânta prima dată, se oprea şi te atenţiona invariabil: „De trei ori!”. După a doua, spunea: „Şi încă o dată”. Nu l-am auzit vreodată să rostească „Hristos a înviat!”, întotdeauna prefera să cânte.
Pentru noi, care trăim în tumultul lumii, îndepărtarea temporală de ziua de Paşti aduce, cel mai adesea, şi o diminuare a frecvenţei utilizării salutului pascal în favoarea unor formule fără nicio semnificaţie religioasă. Dacă erai în preajma Cuviosului, acest risc nu exista, ba, mai mult, dialogul era de fiecare dată o adevărată lecţie de credinţă. Felul în care saluta cu „Hristos a înviat!” şi faptul că repeta aceasta de trei ori, ca o mărturisire de credinţă, te ajuta să vezi şi să trăieşti mult mai intens realitatea Învierii Domnului. Pentru câteva secunde, era parcă o rupere de toate preocupările şi gândurile pe care le aveai. Am trăit – şi noi, şi alţii – zile în care îi răspundeam de zeci de ori cu „Adevărat a înviat!”, ca un dialog de rugăciune care tindea să se prelungească înspre veşnicie!
Am învăţat de la Cuviosul că nu poţi saluta sau răspunde oricum la „Hristos a înviat!”.
(Pr. Dorin Opriş)
