Până la hirotonie, ne petreceam sărbătorile, de regulă, la părinţii mei, în Dridif, un sat din Ţara Făgăraşului. Stăteam câteva zile, mai ales în perioada Crăciunului, nu doar pentru bucuria de a fi alături de familie, ci şi pentru bogăţia tradiţiilor, păstrate şi în această zona cu atâta sfinţenie până astăzi.
În anul 2001, ne făcuserăm planul să extindem puţin zona de colindă. A doua zi de Crăciun, după amiaza am mers la colindat la naşii noştri, în Făgăraş. Ne-am întors seara, iar când am intrat în casă şi am privit-o pe mama, am simţit că ascundea ceva. De fapt nu ceva, ci pe cineva. Suspansul a ţinut doar câteva secunde, până când Cuviosul a dat la o parte pătura cu care era acoperit şi a început să râdă. Ne-a lăsat fără cuvinte. Nici nu ştiam cum să reacţionăm, atât de bucuroşi şi de surprinşi eram! Ştia unde stau părinţii mei pentru că mai fusesem cu el în urmă cu un an. Fiind mai la începutul cunoaşterii cu el, prima întrebare a fost: „Cuvioase, de unde ai ştiut că suntem aici?” Nu a apucat să ne răspundă, (nici nu ştiu ce ne-ar fi răspuns) că mama a şi preluat discuţia: „A venit cu nu ştiu câte maşini de pe la Vâlcea. A stat nu ştiu câte ore în frig până l-au luat. Cred că e îngheţat, că a venit numai în adidaşi, cu o bluză de trening şi cu capul descoperit!” Afară erau – 17oC. Pentru noi nu era o noutate, mai ales că mai citisem câte ceva despre felul în care oamenii lui Dumnezeu reuşeau cu ajutorul Lui şi al rugăciunii neîncetate să depăşească ceea ce pentru noi era firesc: să răceşti când umbli insuficient îmbrăcat, să te doară capul când umbli fără căciulă etc. În 22 de ani l-am văzut puţin răcit doar de 3-4 ori!
A urmat o seară de colinde, cu bucurie şi discuţii care au adus multă bună dispoziţie. Avea Cuviosul un fel de a fi care aducea bucuria şi ne ajuta să descoperim mai bine frumosul vieţii. Printre altele, i-am spus despre intenţia noastră de a merge în ziua următoare la Sfânta Liturghie la Rupea, unde vărul meu Nicolae Moga este preot. Cuviosul a fost foarte fericit: „Iui, dragă, ca o minune! De mult n-am mai fost pe la neamuri la Rupea! Vin cu voi, dragă!” Am dormit în aceeaşi cameră cu el. S-a rugat şi la miezul nopţii şi peste noapte, şoptit. Dimineaţa, când ne-am trezit, a zis să ne rugăm împreună. Am fost foarte surprinşi când, după rugăciunile dimineţii, a continuat cu Obedniţa. Doar îi spusesem că mergem la Rupea la Sfânta Liturghie! La un moment dat s-a oprit şi a spus: „Simbolul Credinţei îl spunem la Rupea”. Când am ajuns afară, am constatat că maşina nu pornea. Între timp, mama îi pregătise un rând de haine şi o pereche de ghete. Le-a luat şi s-a rugat pentru darul primit, simplu, firesc. Apoi a început să se roage, ca să putem porni maşina. Timpul trecea şi, într-un târziu, după vreo oră de încercări, am plecat. Nu ne-a descoperit dacă a fost „de partea ispitei” sau ne-a ferit Dumnezeu de ceva rău ce putea să apară pe drum. Am intrat în biserică exact înainte de Crez. După Sfânta Liturghie, drumurile noastre s-au despărţit. Îl cunoştea atâta lume şi unii s-au arătat bucuroşi să îl aibă oaspete!
Ne-am bucurat că ne-a găsit cu „radarul” lui duhovnicesc, că a venit şi în casa părinţilor noştri, că ne-am rugat împreună şi am colindat, că am petrecut o zi de mare praznic împreună cu el. Au urmat apoi şi altele, multe altele.
Anul trecut, în 23 decembrie 2017, în drumul pe care l-am făcut cu maşina spre Craiova, unde şi-a petrecut Crăciunul, am colindat aproape tot timpul şi am vorbit despre Naşterea Domnului, despre cum îşi petrecea Crăciunul în copilărie. La un moment dat, ne-a spus: „Cine şti’, cine ştie dacă, Domnul ştie, dacă la anul, la anul pe vremea asta mai sîntem aici ca să colindăm!” A plecat în veşnicie de la Betleem, de acolo de unde s-a colindat pentru prima dată Pruncului Dumnezeiesc! Începând cu cetele îngereşti!
Cuviosul petrece prima sărbătoare a Naşterii Domnului în Cer şi de acolo, împreună cu îngerii şi cu sfinţii, colindă în continuare cu noi! (Pr. Dorin Opriş)
