În rugăciunile personale, dimineaţa şi seara, Cuviosul Gherontie îl pomenea şi pe protosinghelul Modest Aldea, frate cu tatăl său. Câteva lucruri l-au legat pentru toată viaţa de părintele Modest, pe care le amintea în diferite contexte. Deşi avea mai puţin de 22 de ani când unchiul său a trecut la Domnul, Cuviosul îi păstra o amintire vie pentru modul în care l-a încurajat şi l-a susţinut în prima parte a vieţii sale monahale.
Fost stareţ al Mănăstirii Ciolanu, numit ecleziarhul catedralei episcopale din Buzău pe la începutul celui de al doilea război mondial, protosinghelul Modest a rămas pentru Cuviosul Gherontie un model de evlavie. A fost un monah cu o viaţă duhovnicească deosebită şi un preot jertfitor, gata să-i susţină pe toţi cei care-i cereau ajutorul. Camera de la episcopie unde locuia părintele Modest devenea adesea şi camera Cuviosului, ajuns ucenic al său de chilie. Acolo, spunea Cuviosul, a trăit unul dintre momentele în care „vrăşmaşul şi întunecatul” a încercat să-l sperie şi prin aceasta să-l determine să renunţe la viaţa duhovnicească pe care o ducea.
Cu un an înainte să treacă la Domnul, în octombrie 2017, Cuviosul a mers pentru ultima dată la mănăstirea Ciolanu. Îşi propusese cu mai mult timp înainte să facă această vizită, ca o datorie şi dovadă de recunoştinţă faţă de unchiul său, dar şi faţă de mănăstirea unde a vieţuit o perioadă.
Pentru ca amintirea acestui părinte cu viaţă sfântă să rămână vie în Biserica noastră, ne-a adus cu ani în urmă o fotografie la care ţinea mult, a unchiului său Modest „sau pe mireneşte, Moise”, realizată în perioada cât a fost stareţ la Ciolanu. O prezentăm cu valoare de mărturisire privind filiaţia Cuviosului cu unul dintre marii părinţi duhovniceşti români din prima parte a secolului XX.
Legat de părintele Modest Aldea, prezentăm mai jos un generos text scris de Arhim.dr. Ioasaf Popa în Patericul Mânăstirii Ciolanu.
(Pr. Dorin Opriş)
Protosinghelul Modest Aldea (†1956)
„Cine din generaţia mea (şi mai vârstnici şi mai tineri) nu l-a cunoscut pe părintele Modest, acest nou Avraam, care primea în cortul său şi pe călugări, iar la nevoie şi pe mireni?! Era eclesiarhul catedralei Episcopiei Buzău la care găzduiam toţi cei cu treburi prin Buzău. De obârşie, părintele Modest era din Transilvania, cea dinaintea reîntregirii. Făcuse serviciul militar în armata austro-ungară. În rândurile acestei armate este mobilizat în primul război mondial. Cade prizonier la ruşi în prima fază a războiului. În lagăr a învăţat să se descurce în limba rusă. După terminarea războiului se hotăreşte pentru viaţa călugărească şi nu ştiu prin ce împrejurare vine la Mânăstirea Ciolanu.
De obicei credincioşii dornici de viaţa monahală, care locuiau în judeţele Făgăraş, Braşov, Târnava Mare şi cea Mică, Odorhei, Mureş, Ciuc şi Trei Scaune, veneau la Mânăstirea Ciolanu, fiind cea mai mare de la curbura Carpaţilor şi cea mai bine organizată. Novicele, acum matur şi trecut prin greutăţile războiului, a deprins repede cititul şi tipicul la strană, iar în gospodărie ascultările (adică treburile specifice obştei monahale). Ureche muzicală n-a prea avut, dar era un călugăr cu prestanţă morală şi cu spirit de dăruire către cei din soborul mânăstirii şi către mirenii închinători, adică cei care veneau la mânăstire să se-nchine şi să lase obolul lor spre a fi pomeniţi.
Cum imediat după război era mare nevoie de preoţi, nu numai la mânăstire, dar şi la sate, acest râvnitor novice este făcut călugăr şi preoţit. Fiind un bun sfătuitor şi apropiat de marea masă a credincioşilor, episcopul Ghenadie [n.n. Ghenadie Niculescu, 1923-1942] l-a luat mare eclesiarh la Episcopie. Era obiceiul atunci şi este şi acum ca eclesiarhul Episcopiei să fie călugăr. Rar s-a întâmplat şi se mai întâmplă ca să fie un preot de mir. În vremea aceea un eclesiarh la episcopie nu era licenţiat; de cele mai multe ori nu avea nici studii seminariale. Dar catehizarea monahală făcută în mânăstire de mari duhovnici, practica de la strană şi de la altar realiza slujitori şi duhovnici cu aceeaşi putere harică asupra credincioşilor ca şi cea a clericilor cu seminarul ori cu teologia. În plus la un preot călugăr în inima oraşului se duce lumea mai mult decât la un preot de mir. Astfel că episcopul, provenit din preoţi de mir, a gândit corect şi în interesul mulţimii credincioşilor.
Cu mişcarea lui domoală, cu chipu-ntreg la păr şi barbă, cu uniforma călugărească, pe cap având mereu potcapul, cu vocea lui dulce şi mângâietoare, cu sufletul şi voinţa gata să mulţumească pe oricine, cu discreţia cuvenită unui adevărat duhovnic, părintele Modest atrăgea mulţi credincioşi din oraş, din comunele învecinate şi până la distanţe de 20 – 30 km. Părintele Sibiescu, doctor în teologie, preot de mir slujitor la catedrală, se întreba şi nu-şi putea răspunde ce anume găsesc credincioşii la călugărul ăsta doar cu şcoală primară? Era acum episcop titular doctor Antim Angelescu [n.n. 1944-1979] , fost profesor de religie şi preot de mir paroh în Brăila.
Acest părinte Sibiescu, neiubitor de călugări, îl provoacă pe preasfinţitul episcop Antim, care nici acesta nu-i vedea cu ochi buni nu numai pe călugări, şi nici tagma monahală în infrastructura ei, deşi formal a trebuit să primească a se călugări cu schimbarea numelui din Anton în Antim. Ca şi episcopul Ghenadie, şi prea Sfinţitul Antim îl preţuia mult pe părintele Modest. De aceea îi răspunde profesorului doctor (reformulez după ce mi-a spus Vlădica):
– Părinte doctor, oamenii au necazurile lor, nevoile lor şi tainele proprii fiecăruia. Mireanul simte duhul de dăruire, harul special şi discreţia preotului călugăr, de aceea aleargă lumea la Mânăstirea Ciolanu. Şi mulţi ştiu că părintele e de la Ciolanu. Şi dacă un călugăr bun e-aci la Episcopie, ce să mai caute atâta distanţă?
– Aşa-i, Prea Sfinţite, da’ ce ştie să le spună un călugăr simplu, care n-a studiat teologia mai înaltă, care n-are nici orizontul teologic, cultural şi psihologic aşa cum avem noi care-am studiat mult.
– N-o fi având, părinte doctor, că nici părinţii mei, nici ai prea-cucerniciei tale nu l-au avut. Ţăranul nostru are însă râvna, credinţa şi trăirea mai deschise vieţii în Hristos. El trăieşte prezenţa lui Dumnezeu. Are conştiinţa că, oriunde s-ar afla, Dumnezeu îl vede şi de-aia se şi străduieşte să-I placă Lui, aşa cu simplitatea pe care i-o atribuim noi săteanului cu carte puţină sau fără carte.
– Iertaţi-mă, Prea Sfinţite, dar Sfinţii Părinţi au recomandat urmaşilor, au practicat şi ei, continua îmbogăţire a cunoaşterii. Şi-atunci cum rămâne cu această comportare a omului simplu, a părintelui Modest şi-a atâtor călugări care duhovnicesc lumea?
– Părinte profesor, mi se pare şi constat că unii – ca să nu spun că cei mai mulţi – dintre noi, cei doldora de cunoştinţe, am căzut în greşeala filosofilor greci, care formulau principii foarte frumoase de te uimeau, dar ei nu aplicau mai nimic din ele. De-aia au rămas suspendaţi în principii sterile, inaplicabile. Aşa s-au petrecut lucrurile la poporul evreu. Preoţii, fariseii şi cărturarii lor puneau sarcini pe spinarea poporului de jos pe care însă ei nici cu degetul nu le atingeau (Mat. 23,7). N-ai văzut, preacucernicia ta, că Sfinţii Părinţi au făcut o cotitură mare în interpretarea Sfintei Scripturi a Legii celei noi. Au pus accentul pe pragmatism, pe trăirea învăţăturii mult mai mult decât pe speculaţiile înalte. Aşa au procedat şi Mântuitorul şi Apostolii şi Sfântul Apostol Pavel, care n-au învăţat după metoda filosofiei elene, ci după simplitatea accesibilă maselor de credincioşi.
– Da, aşa-i, Prea Sfinţite. Mă iertaţi că vă-ntrerup. Şi vreţi să spuneţi că părintele Modest este ca acei Sfinţi Părinţi, ca Apostolii?
– De ce să nu fie, afirmă Chiriahul cu autoritate. Doar ştii ce spune Domnul: „După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Şi iată roadele. Vin cu duiumul la părintele Modest, îl caută pe el şi nu pe preacucerniciile voastre, cei trei preoţi de mir de la Catedrală. Lasă lumea pe preotul din sat, care poate că este foarte bun, şi se duce-atâta cale la mânăstiri ca să se spovedească, să dea slujbe, să asculte poveţele unor călugări simpli şi să vadă mai ales viaţa lor spirituală, care oricum e mai bună decât a multor preoţi parohi.
– Aceasta cam aşa este, da’ de ce se-mbulzesc să se spovedească la duhovnici călugări, la părintele Modest, de exemplu. Oare noi n-avem acelaşi har?!
– Avem, avem, dar lumea se teme că preotul îi poate spune şi preotesei sau altcuiva din parohie, apropiat lui. Şi în cazul acesta se umple satul sau parohia. Şi mai e ceva care ţine de psihologie şi pedagogie pastorală. Preotul din parohie în practica de astăzi este spovăduitor, dar el trebuie să fie pentru fiecare în parte şi o călăuză permanentă pe calea mântuirii, el întruchipând idealul de trăire. Ori ştii cum mai sunt unii dintre noi. De aceea se duc la călugări, că ei nu spun la nimeni. Iar în ce priveşte povăţuirea şi modelul călugărului, credinciosul îi ţine minte toate poveţele şi-i vede în gând chipul lui duhovnicesc.
Între timp s-a convins şi părintele Sibiescu de realitatea dogmatică şi morală a pastoraţiei unui sau unor preoţi monahi şi-a început a îndrăgi şi pe călugări şi mânăstirile. Era firesc să ajungă la acest punct benefic, mai ales că teza de doctorat a sa tocmai de monahi se ocupase, respectiv de Călugării Sciţi.
Dacă nu am mers pe front ca să-mi rămână oasele prin stepele Rusiei sau în lagărele din Siberia, datorez mult părintelui Modest. Acesta ţinea mult la fraţi şi vrea ca Ciolanu să fie cât mai populată cu tineret. Dar la 1 noiembrie 1942 toţi fraţii de la mânăstirile din toată ţara, au întrerupt studiile şi au fost luaţi în armată. Era printre ei şi cel ce scrie acum. De mai bine de cinci luni eram soldat TR la Buzău. După moartea Episcopului Ghenadie, în septembrie 1942, a fost delegat ca Episcop Prea Sfinţitul Valeriu Moglan, călugăr din pruncie. Părintele Modest i-a tot vorbit Vlădichii despre mine şi fratele Bunea, seminarişti amândoi. Spre sfârşitul lui martie acest frate a fost călugărit şi făcut diacon, motiv pentru care a fost lăsat la vatră şi trecut în rândul preoţilor militari de rezervă. Într-o sâmbătă seară, în prima decadă a lunii aprilie, m-am dus ca de obicei pe la părintele Modest. Acesta m-a prezentat Vlădichii, aşa în haine militare cum eram. A doua zi, duminică dimineaţa, am fost călugărit de însuşi părintele Modest şi apoi hirotonit diacon de Episcopul Valeriu.
Mi s-au dat formele necesare, am fost lăsat la vatră, trecut în rândul confesorilor de rezervă şi am revenit la mânăstire. Dacă pentru fratele Bunea nici stareţul Teofil Şandru nici sfetnicii Episcopului, consilierii Pr. Gh. Jugureanu şi Pr. C. Popescu n-au avut nici o împotrivire, pentru mine au tunat şi fulgerat. Dar Episcopul, prin autoritatea juridică şi harică, mi-a eliberat documentul de hirotonie şi am scăpat. Două aspecte importante am reţinut cu acest prilej: stăruinţa continuă a părintelui Modest la Prea Sfinţitul şi tăria ierarhului în faţa celor doi adversari înverşunaţi din centrul eparhial împotriva monahismului. Mi-amintesc aievea şi aud în urechi cuvintele Episcopului, întâi când m-a hirotesit ipodiacon. Mi-a deschis cu sfinţitele lui mâini Apostolul şi am citit pericopa de la II Test. 2,9-10: „Vă aduceţi aminte fraţilor – scria Apostolul Pavel Tesalonicenilor – de osteneala şi de truda noastră; lucrând zi şi noapte ca să nu fim povară nici unuia din voi, aşa v-am propovăduit Evanghelia lui Dumnezeu. Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, cât de sfânt şi cât de drept şi fără de prihană ne-am purtat între voi credincioşii?”. Episcopul mi-a închis Apostolul, uitându-se în jos la mine de la statura-i de aproape doi metri şi zicând rar şi poruncitor: „Aşa să fii până vei muri”; şi m-a blagoslovit.
Mărturisesc şi acum ca octogenar că niciodată nu s-a stins din urechile inimii mele textul Apostolului şi mai ales porunca Chiriarhului. Chiar şi în cei douăzeci de ani de surghiun (nevrut de mine), petrecut în activitate laică, am modelat textul la condiţiile de existenţă impuse: am trudit după putere, urmărind doar existenţa modestă şi am avut o conduită demnă de tagma şi treapta harică pe care o aveam, dar nu puteam s-o practic, întrucât eram ca mort pentru lucrarea pastorală, culturală şi harică a Bisericii. Iar când duşmănia pe monahism a celor doi consilieri se vărsa acum numai pe mine, parcă simt mâna episcopului aplecat spre mine şi zicându-mi „Nu te teme, Ioasafe, cugetă mereu că eşti sub protecţia arhieriei mele – şi mă trăgea sub vestmântul său – şi n-are cum să te ia furtuna urei acestora. Antonescu are destui care să moară pentru ţară, să aibă şi Biserica oameni care să se jertfească pentru ea, cum ţi-a căzut la Apostol”.
În timpul morţii mele din punct de vedere al slujirii preoţeşti, de predicare şi de scris teologic, când nimeni nu mai spera să ieşim de sub această osândă, Dumnezeu, prin mila Lui şi prin persoane harice sus-puse, a făcut minunea ieşirii mele de sub osânda acelei morţi; încât sunt liber şi îmi desfăşor întreita activitate preoţească: slujirea la biserică, duhovnicirea credincioşilor şi propovăduirea Evangheliei prin predici, conferinţe şi scrieri. În fiecare zi când la pravila de chilie sau la slujba bisericească ajung cu pomenirea morţilor la numele arhiereului Valeriu, ieromonahului Modest şi cântăreţului bisericesc Ion (cel care m-a trimes la mânăstire) de-atâtea ori parcă-i văd aievea şi îmi vin lacrămi nu de ducerea lor din lumea de aicea, ci de rugăciunea lor în cei 20 de ani de lipsă în slujirea preoţească şi bucuria pe care simt eu că o au ei acum.
Dar părintele Modest îmi vine şi mai des în suflet. Două mari virtuţi l-au caracterizat mai puternic pe acest nou Avraam: primirea de oaspeţi şi slujirea preoţească pentru credincioşii din toate păturile sociale. Avea o cameră cu săliţă şi bucătărioara în prelungirea paraclisului episcopal, latura de crivăţ a incintei Episcopiei. În cameră erau două paturi late, iar în bucătărie o lădiţă pentru vreunul din oaspeţi, când nu-ncăpeau toţi în cameră. Pe atunci centrul eparhial nu avea o cameră pentru clericii sau monahii prinşi peste noapte în Buzău. Aproape nu era seară să nu aibă pe cineva din călugări, uneori şi câte un preot de mir, venit fără familie. La toţi părintele, cu de la el mai mult, cu de la noi ce se-ntâmpla, pregătea masa şi mâncam împreună.
Nu l-am văzut nici eu şi nici oricare din oaspeţi manifestând vreo indispoziţie cu atâţia musafiri pe cap. „Mă simt bolnav dacă nu am camera cât mai plină”, îmi mărturisea în vara lui 1945, când am stat la el, de am aranjat biblioteca episcopiei, răvăşită de ruşii năvălitori. Când avea musafiri mai mulţi, el dormea pe pătuţul din bucătărie, deşi acest culcuş era foarte îngust pentru sfinţia lui. Dar făcea asta ca să nu ne deranjeze cu sforăitul în somn. Şi, ce-i drept, nu prea se auzea, că izola şi uşa de la dormitor şi cea de la bucătărioară. A mai primit să doarmă şi câte un credincios de rând. Din câte-mi spunea, unii i-au mai furat câte ceva sau l-au prădat de-a binelea. Privindu-l eu nedumerit şi întrebător, îmi ghicea gândul şi-mi răspunde prompt, cu o voioşie de parcă nu i s-ar fi furat nimic.
– Ei! N-are nimic. Dumnezeu mi le-a dat, dar tot El m-a ajutat să le fac la loc. Dumnezeu să-l ierte p-ăla care m-a furat şi să se folosească sănătos de ele. Dacă-i lipsit că nu ştie să se gospodărească şi nu munceşte, când l-oi mai întâlni o să-l văz tot cu haina cârpită şi cu pantalonii rupţi în spate.
Cei mai sărăcuţi din mânăstire, pe care treburile îi aduceau pe la episcopie şi trăgeau la părintele, nu plecau cu mâna goală. Unii preoţi din eparhie, când veneau cu treburi la episcopie, i-aduceau părintelui haine şi lenjeria ce le prisoseau ori erau mai purtate. Din stocurile acestea milostivul părinte dădea la cei neajutoraţi. Le dădea şi bani de tren sau de cursă auto. Când părintele Macarie, viitorul stareţ al Mânăstirii Ciolanu, a avut aprobarea să dea clasele IV şi V cu frecvenţă redusă, la părintele Modest a poposit fără vreo obligaţie materială. Îl chema lumea din Buzău de toate categoriile pe părintele Modest să facă sfeştanie şi să le citească anumite rugăciuni. Îşi făcea timp şi se ducea în grabă, cu paşii lui mărunţi şi deşi. Îl solicitau mult ţiganii din Simileasca – un cartier din partea decrivăţ a Buzăului. Îşi umplea buzunarul de mărunţiş şi de bani de hârtie, ca să le dea sfinţia lui la cei săraci. I-am zis, cred că de mai multe ori:
– Ce mai cauţi, cinstite părinte, tocmai la Simileasca, atâta distanţă, că eu cred că nu-ţi dă mai nimic, ci sfinţia voastră le daţi lor.
– Mă duc. Doar sunt şi ei creştini mai cu frică de Dumnezeu decât noi românii. Dacă s-au jurat, de s-au certat ori s-au blestemat, mă şi cheamă să-i dezleg. Unii, ai văzut, că vin şi-aicea ca să-i dezleg. Şi ce dacă nu-mi dau bani? Ieri m-am dus la doamna (cutare) văduva generalului (?) şi mi-a dat 200 lei (bani mari pe vremea aceea). Are Dumnezeu grijă. Când serveşti orice credincios, nicidecum să nu te gândeşti la bani. Trebuie să ne facem datoria cu dragoste şi „să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor că toate ni se vor da” (Mat. 6,33) de Dumnezeu uneori prin oameni. Comuna mea, Scurteşti, este la 5 km de oraş, în jos pe stânga râului Buzău. De vreo două ori l-a adus taica ori frate-miu cu căruţa la noi acasă. Ce bucurie pe lumea din sat, că mai toţi îl cunoşteau. Când se duceau la târg cu treburi zilnice, treceau şi pe la episcopie să-l vadă pe părintele, să-i spună vreun păs al lor, să-i lase ceva de-ale mâncării, să-i dea un pomelnic ori numai să-i sărute mâna şi să-i blagoslovească. Acum când bătrânul părinte se coborâse la ei, a trebuit ca maica (mama) să le rânduiască bine ca să intre fiecare în parte şi să-i spună ceva duhovnicului lor. Bine-nţeles că-şi luase cu sine şi cartea de slujbă cu crucea şi epitrahilul. Bănuia că o să-l îmbulzească lumea. Şi din satele din jurul Buzăului ca Vadu-Paşi, Focşănei, Mărăcineni şi satele dinspre deal sau dinspre câmpie, care veneau des la târg, treceau pe la episcopie să se-nchine, dar mai ales de-l căutau pe părintele Modest pentru ca să-i împărtăşească necazurile sau bucuriile lor.
Vorbea lumea că fiecare se foloseşte de slujbele lui, de poveţele lui, de spovedania ca după carte şi de sfaturile pe care le da fiecăruia. O credincioasă spunea că, de când vine de-i citeşte şi-o povăţuieşte părintele, are mai multă linişte în casă: ba că bărbată-su s-a lăsat de băutură şi de înjurat; ori că fata i s-a cuminţit şi a dat Dumnezeu de s-a măritat; că la şcoală copiii merg mai bine, unul a trecut clasa, altul că a luat premiul. Şi multe minuni de-astea sufleteşti făcea harul preoţesc şi părintesc al înduhovnicitului monah. Am aflat şi de la ai mei din sat, când am fost la parastasul părinţilor şi al sorei mele, în primăvara lui 1956, că pe unii din credincioşii lui îi împrumuta şi cu bani, când veneau la târg şi găseau să cumpere ceva neprevăzut dar nu le ajungeau banii. Sigur că oamenii îi restituiau când aveau. După moartea lui din vara anului 1956, unii, între care şi frate-miu, n-au avut cum să-i mai dea banii. Am văzut cu ochii mei, când am făcut parastas la ai mei, – au fost mai multe în sâmbăta aceea că aşa făceau sătenii toamna parastase mari – Modest preotul trecut în mai multe pomelnice. Am aflat că, într-adevăr, unii nu mai ajunseseră să-i dea banii, alţii însă îl treceau în pomelnic pentru respectul faţă de preotul lor.
Dar ce-a păţit cu soldaţii ruşi în 1944 când au ajuns şi-n Buzău! Unii i-au luat crucea, altul ceasul ori altceva din casă. Mai precis a trebuit să le dea părintele. Într-o seară doi soldaţi ruşi, băuţi bine, s-au ţinut după părintele când se ducea de la biserică spre camera sa, au intrat buzna după el, căci de la biserică până acasă vorbise cu ei în ruseşte. Cum au intrat în casă, unul din ei îi puse pistolul la tâmplă şi îi zise poruncitor:
– Davai ceas, batuşca. Părintele cunoştea felul lor de-a fi şi le răspunse tânguitor în ruseşte:
– Pentru Dumnezeu, nu am ceas, că mai ieri mi l-au luat alţi tovarăşi de-ai voştri. Amândoi înmuiaţi de cuvintele bătrânului, părând că s-au domolit, încep într-un glas:
– Bog! Bog! Ia christian (adică Dumnezeu, Dumnezeu, eu sunt creştin), şi-şi făceau cruce cu ţeava pistolului, aplecându-se până la pământ cu metanie. Apoi din nou:
– Davai ceas! ameninţând iarăşi cu împuşcarea.
– Nu mai am, le răspunse rugător părintele.
Ca să scape de ei le-a dat două cruciuliţe argintate pe care le-au pus la piept şi au plecat. Şi mă lămuri părintele: „Aşa sunt ruşii. Acum te-mpuşcă, acum şi-aduc aminte că sunt pravoslavnici de zici că-s pâinea lui Dumnezeu”. Prin mai-iunie 1956 s-a-mbolnăvit grav, aşa deodată. A fost internat la spitalul Brătianu din Buzău. S-a bucurat de îngrijirea celor mai buni medici, căci toţi ştiau cine-i părintele Modest. Vestea îmbolnăvirii şi internării lui s-a dus cu iuţeală în Buzău şi împrejurimi, ba chiar şi la distanţe mai mari. Fiecare cu de-ale mâncării, ce socotea că-i mai bun pentru bolnav. Conducerea spitalului a telefonat Prea Sfinţitului, că nu ştia ce să mai facă. Episcopul, practic fiind încă de când era preot la Brăila, a recomandat ca oamenii din conducerea spitalului să primească mâncarea şi s-o dea la ceilalţi bolnavi internaţi. Şi-aşa au procedat. Totuşi doctorii din conducere au intrat la griji. Şi-atunci au declarat spitalul închis pentru lumea din afară, motivând că s-a ivit o boală contagioasă. După vreo 10 zile a murit la spital.
Coşciugul şi-l pregătise mai din vreme. Lumea, care zilnic dădea târcoale în jurul spitalului, a aflat. Vestea s-a dus şi-n împrejurimi. Episcopia a zvonit că-l slujeşte la catedrala episcopală. Dar pe timpul nopţii, din ordinul Vlădichii, l-a repezit pe furiş cu o maşină la Ciolanu. Am auzit cu urechile mele de la călugării din slujba episcopiei că pe la 8-9 dimineaţa se adunase multă lume, că nu mai încăpea pe Aleea Episcopiei, erau credincioşi până în strada mare din preajma Episcopiei. Erau cu lumânări, cu flori, aşa cum se duce la un mort, drag tuturor. Îmi spunea Vlădica după moartea părintelui, căci eu, cel care relatez acestea, n-am putut fi la această funebră şi spectaculoasă ceremonie:
– Măi Ioasafe, n-am văzut niciodată atâta lume la un mort – şi-am avut ocazia să îngrop figuri importante de când am intrat în preoţie – câtă am văzut la înmormântarea acestui sfânt călugăr. Asta-i adevărata slujire a unui preot călugăr şi cea mai mare valoare a cuiva se vede în astfel de împrejurare. Dacă şi la moartea mea ar fi un sfert faţă de cea a lui Modest, m-aş bucura cu sufletul de prezenţa lor, doar ştii bine şi tu că până a treia zi sufletul se roteşte nevăzut în jurul trupului. Când a auzit lumea că noaptea l-a dus la mânăstire, zarvă mare, şi zvârcoleală în mulţime. Câţiva preoţi de mir din slujba episcopiei au lămurit credincioşii că orice călugăr la mânăstire trebuie îngropat. Care n-aveau la ei bani de tren s-au întors întristaţi pe la casele lor, care-au avut, au zorit la gară de-au prins trenul până la staţia Măgura şi de-acolo pe jos prin pădure au ajuns la Ciolanu. Norocul a fost că s-a mai întârziat cu prohodirea, ca să se termine slujba şi înmormântarea cam pe la ceasul unul sau două după-masă, când masa de la înmormântare este, de fapt, parastasul de 3 zile de la ieşirea sufletului. L-au plâns credincioşii mult mai mult decât călugării. Se cuvenea să fie aşa, căci de acum ei nu mai aveau părinte duhovnic monah la îndemâna lor în mijlocul oraşului. Părinţii din mânăstire aveau alţi duhovnici, dar de-acum le va lipsi şi lor gazda aşa de primitoare de la Episcopie. Cu trecerea la cele veşnice a părintelui Modest s-a terminat şi cu cortul lui Avraam, cel primitor de străini, de la Sfânta Episcopie.”
Arhim.dr. Ioasaf Popa, Patericul Mânăstirii Ciolanu, Editura Valahia, Bucureşti, 2000, pp. 44-55. https://www.scribd.com/document/335282091/Patericul-Manastirii-Ciolanu
