Pe Cuviosul Gherontie l-am văzut pentru prima oară în mai multe poze, care se aflau în diverse locuri în casa copiilor mei. Poza întruchipa un bătrânel simpatic și smerit, cu mâinile adunate în rugăciune. Am crezut că e ,,Tătucu”, bunicul ginerelui meu (pe care nu l-am cunoscut) și despre care se vorbea cu respect în casă. Am întrebat-o în treacăt pe fiica mea. „Aaa, nu!” a răspuns ea zâmbind misterios și a continuat șoptit: „E Cuviosul Gherontie!”.
Atât. L-am cunoscut la scurt timp după aceea, prin citirea volumului 3 cu mărturii, primit de la ginerele meu care, în drum spre Tismana, împreună cu trei prieteni, a înnoptat la mine, ca să le fie pelerinajul mai ușor. Cam tot pe atunci, o prietenă de la biserică mi-a dăruit Acatistul Cuviosului și o poză, aceeași pe care o știam. Să fi fost o simplă coincidență? Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim, spunea Einstein.
Lectura cărții a fost plăcută și mi-a adus mare bucurie în suflet. Starea de bine și de încredere a celor care mărturiseau m-a copleşit. Am rămas cu acea stare de bine și mărturisesc că o am și acum când scriu. Un Sfânt al zilelor noastre! Un Sfânt pe care l-aș fi putut întâlni! Și poate că s-ar fi și întâmplat, dacă nu aș fi un om păcătos și mândru, care, cu siguranță, nu ar fi putut înțelege lucrarea Cuviosului.
Am aflat din mărturiile citite că, înainte de a fi încercate de câte o problemă, persoanele din jurul Cuviosului primeau câte ceva de la el, pentru a le fi întărire și sprijin. M-am regăsit pe deplin în aceste relatări: aveam cărțile, Acatistul și multe poze.
Se apropia 1 Decembrie 2021 și mă pregăteam pentru venirea copiilor într-o minivacanță. Dar n-au mai venit. S-au îmbolnăvit de Covid toți șase. Fiicei mele îi era foarte rău. Ea era convinsă că are Covid pentru că intrase în contact cu cineva care avea. Testele de acasă îi ieșeau negative, dar ea se simțea tot mai rău de la o zi la alta. Eram foarte îngrijorată pentru că mezinul avea cinci luni, iar fiica mea, de când născuse, nu dormea mai mult de trei-patru ore pe noapte. Îmi era teamă că, pe fond de oboseală, va face o formă gravă. Însă mă temeam și de efectele medicației la ea, căci tratamentele antivirale sunt foarte tari și ea alăpta și nici măcar nu era sigur că are Covid. Îmi spunea că se simte prea rău pentru a putea merge la un centru de testare. Atunci i-am spus să cheme ambulanța și să se testeze toți. Cei de la ambulanță i-au spus că nu îi testează decât pe cei cu simptome.
L-am rugat pe Cuviosul să facă o minune și să-i testeze pe toți și, dacă într-adevăr au boala, să iasă testele pozitive, ca să știe și să se poată trata din timp. Și i-au testat pe toți și au ieșit toate testele pozitive, deși patru dintre ei erau complet asimptomatici (ginerelui meu, primul simptom i-a debutat la șase zile de la testare). Asistenta de pe Salvare a spus că nu s-a mai întâmplat să iasă toate testele pozitive într-o familie cu oameni fără simptome. Și cum Cuviosul era peste tot prin casă și în sufletul meu, m-am rugat lui cu nădejdea că va duce grabnic rugăciunea mea la Maica Domnului, la care știam că are evlavie. Și chiar a dus-o! Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, copiii şi nepoții au trecut prin boală fără mari probleme, fără urmări. Și știm cu toții ce era atunci în jurul nostru!
Am simțit clar prezența și rugăciunea Cuviosului alături de noi și în alte împrejurări și am zis că, poate, cândva, voi merge și eu la mormântul lui, la Tismana. În vara anului următor am pornit prin tainice locuri spre mănăstiri pentru a ajunge la cel mai vechi așezământ monahal din Țara Românească, despre care Paul de Alep, care a vizitat mănăstirea împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei la 1657, în ,,Note de călătorie”, spunea: ,,În adevăr, ea nu mai are seamăn, nici în această țară nici în altă, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor sale și prin întărirea pe care o are”.
I-am mulțumit Cuviosului, i-am dus darul meu și am fost fericită. Era o zi de miercuri, însorită, plină de lumină. Nu era lume la mormânt și nici în biserică, așa că am putut să stăm cât am vrut noi, să ne rugăm și să vorbim cu Cuviosul. Există locuri și clipe care te fac să te regăsești pe tine însuți, în simplitatea și firescul tău de om și te fac să gândești și să simți, să trăiești la cumpăna dintre cer şi pământ. La întoarcere, am trăit o puternică stare de plenitudine, pe care am luat-o cu noi de acolo. A fost o hrană pentru suflet și o binecuvântare.
Bunul Dumnezeu a ajutat și am ajuns și la parastasul de patru ani al Cuviosului, la Tismana. Nu l-am uitat și nici el nu ne-a uitat pe noi! În iarna anului 2022, am avut probleme mari de sănătate și risc crescut de necroză maxilară. Medicul nu era deloc optimist și am fost tare îngrijorată. Am dormit nopți la rând cu poza Cuviosului pe maxilar. Încet, încet, durerile au trecut și lucrurile au intrat pe făgașul normal. Și atunci am promis că voi da o mărturie!
Cuviosul ne-a învățat simplitatea credinței și omenia prin însuși felul său de a fi și prin încrederea pe care, mai presus de orice înțelegere, a dovedit că o are în Dumnezeu și Maica Sa.
Prof. Maria Sima,
Hunedoara
